Aș fi vrut să vă împărtășesc emoția care m-a sugrumat la concertul lui Andre Rieu în Viena. Să vă invit, prin ochii mei, într-un sistem organizatoric care funcționează ceas, să vedeți un spectacol grandios, cu un artist extraordinar, un one man show care te ridică de pe scaun să dansezi vals. Să ascultați cu urechile mele un Strauss interpretat magnific, un Shostakovich care te scoală din morți…
Problema e, că până să ajung să mă bucur de toate astea, am trecut prin chinurile iadului, oameni buni… Nu-i vorbă, mai zburasem cu avionul, dar recunosc, experiența acestui zbor m-a marcat profund și nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite să-mi domolească furia pe care o resimt când îmi aduc aminte. Nici nu mai contează cum a fost zborul, plăcut, cu turbulențe, nu mai știu dacă s-a răsucit avionul în aer, dacă am picat în gol nu știu câți metri… Dintr-un motiv extrem de întemeiat, nu mi s-au înfundat urechile, și n-am simțit nicio presiune în piept, în gură, în capul pieptului. Nimic. Nici n-aș fi avut cum.
M-am așezat cuminte la locul meu în scaunul de lângă interval, cu doi vecini în dreapta mea, ne-am zâmbit politicos si apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. Ei șușoteau, eu mă jucam cu perlele de la gât. Asta până când, din spate am simțit o oarecare foială, spătarul scaunului mi-a fost lovit de câteva ori, era zgomotul tipic când cineva nu-și găsește locul. Imediat apoi, liniștea s-a instalat peste noi toți. Atunci m-a pălit. La început s-a insinuat șmecherește, venea morganatic, când încercam să-l adulmec dispărea de parcă ne jucam prinselea. Era… oricum aș lua-o, un miros… suspect. Am decis să stau nemișcată să-l las să mă împresoare. Rău am făcut! M-a izbit de parcă un luptător sumo m-a luat de-o aripă și a aruncat cu mine de pământ. Când am luat hotărârea să nu mă mai uit în gol nemișcată, (secretul meu învățat de la Proust de-a recunoaște anumite
