Se zice că timpul trece. Dar timpul nu trece niciodată. Noi suntem cei ce trecem prin timp. În fiecare zi, ne supunem, cu capul plecat, trăirii. Aceiaşi oameni seci, aceleaşi vorbe goale, aceeaşi cumpătare-a firii, cântărindu-ne parcă şi ultima fărâmă de respect, de teamă să nu-l irosim. Trecem nepăsători prin viaţă, dând cu piciorul, în ciudă, răgazului de a fi.
Uităm să ne lăsăm mângâiaţi de razele soarelui, să sorbim în tihnă, cu coatele pe masă, visând spre mai departe, aburii cafelei de dimineaţă, să ascultăm păsările ciorovăindu-se până la epuizare, să ne purtăm trupurile nepăsători, fără a le abandona spre trudă, uităm să mai iubim, să ne fim noi înşine, uităm să mai fim prieteni… Şi totuşi, ce minunat ştiu să respire, uneori, oamenii din ziua de azi! Adânc, cu poftă!
Dar noi ne luăm cu treaba. Comod. Mecanic. Calculat. Zgârciţi cu timpul, feliem ceasurile într-o cumplită succesiune de “evenimente”: serviciu, cumpărături, spălat, călcat, gătit, ore în şir pierdute la cozi, blocaje-n trafic… Şi câte mai rămân? Cu indulgenţă, cinci-şase ore pe care, de cele mai multe ori, le încredinţăm, regeşte, somnului adânc al uitării. Şi revenim simţirii în zori, senzorial. Aceeaşi cafea, acelaşi zgomot de maşini, aceeaşi ceaţă, acelaşi fum ieşind pe coşuri, miros de iasomie şi cărbuni fumegânzi…
Oare cât timp aveam înainte de a ne naşte? Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Se zice că timpul trece. Dar timpul nu trece niciodată. Noi suntem cei ce trecem prin timp. În fiecare zi, ne supunem, cu capul plecat, trăirii. Aceiaşi oameni seci, aceleaşi vorbe goale, aceeaşi cumpătare-a firii, cântărindu-ne parcă şi ultima fărâmă de respect, de teamă să nu-l irosim. Trecem nepăsători prin viaţă, dând cu piciorul, în ciudă, răgazului de a fi.
Uităm să ne lăsăm mângâiaţi de razele soarelui, să sorbim în tihnă, cu coatele pe masă, visând spre mai depart
