Era pe la începutul anilor '90. Ieşeam din gura de metrou de la "Universitate". Era teribil de cald, în jur mai nimeni. N-am făcut decât câţiva paşi când, dintr-o dată, am fost înconjurată de câţiva puştani. Slinoşi, suspect de veseli, nu aveau mai mult de 13,14 ani. Ţopăiau ca nişte apucaţi şi se hlizeau într-un mod extrem de ciudat.

Spuneau ceva, mai bine zis scoteau nişte sunete incoerente, parcă ţipau, dar la fel de bine puteau să cânte, să înjure, să se roage. N-am apucat să mă tem în adevăratul sens al cuvântului pentru că totul a trecut fulgerător. Am rămas împietrită. Puştii au traversat pe celălalt trotuar - evident fără să ţină cont că erau departe de zebră, iar în trafic o groază de maşini. Şoferii claxonau disperaţi, îi apostrofau, dar ei nu luau nimic în seamă, doar se scălâmbăiau hidos, făcând gesturi obscene. Au ajuns într-un final, s-au agăţat de un gărduţ, şi-au scos pungile din sân şi au început să tragă adânc în piept. Eu eram consternată, bucureştenii nici nu îi băgau în seamă, pentru ei aurolacii erau deja obişnuinţă. "Nu te panica!", mi-a spus cineva în treacăt, "sunt aurolaci, nu-ţi fac niciun rău". Nu mi-au făcut, dar imaginea aceea m-a urmărit multă vreme.

Zilele trecute, aşteptam pe cineva la gară. Şi, pentru că era destul de frig, iar până la sosirea trenului mai era ceva timp, am rămas în maşină. Radioul mergea în surdină, eu mă pierdusem printre gânduri. La un moment dat, am auzit un zgomot ca o buşitură, iar de fereastră s-a lipit o faţă de copil, cu ochi tulburi, pierduţi. "Dă-mi 1 leu", s-a auzit parcă de dincolo de vânt, o voce răguşită. M-am speriat îngrozitor, dar n-am avut când să reacţionez. Un bărbat, probabil taximetrist, s-a apropiat în grabă, l-a gonit, apoi s-a aplecat spre mine: "Nu vă speriaţi, e din zonă, cerşeşte, şi din bani îşi ia botanice din alea. De aia e aşa. Da' nu face niciun rău!". Unde mai