Aceia dintre noi care frecventează librăriile au putut constata în ultimii ani un fenomen curios: cititorul român e avid de literatură contemporană străină. Într-o cultură în care Rousseau şi Montaigne nu pot fi citiţi decît la bibliotecă, în ediţii vechi şi murdare, în care Eliot şi Pound sînt nişte vedete aproape anonime, în care despre Pavese sau d’Annunzio tineretul cultivat ştie cel mult cîteva bîrfe, în care Kleist e mai degrabă un autor de panteon decît unul de tarabă, în care nume precum Caragiale, Arghezi, Blaga, Călinescu, gloriile locului, nu apar aproape niciodată la marile edituri – ei bine, într-o astfel de cultură se traduce la foc automat literatură contemporană.

E suficient ca o puştoaică din New York să-şi descrie primele rujuri, pentru ca Bucureştiul să-i cumpere toate romanele; prozatori englezi abia debutaţi pun facultăţile de litere pe jar; literaţi francezi care scriu o carte la şase luni sînt traduşi o dată la trei, inundînd harnic toate mediile de cititori, de la bistro şi pînă la universitate. Ce se întîmplă? – te întrebi. Mergi în librării sau la tîrgurile de carte şi lucrul îţi sare în ochi: sute şi sute de autori englezi sau americani de astăzi, zeci şi zeci de congeneri francezi, aduşi în română cu o viteză care frizează telepatia. De ce? Sînt toţi aceşti autori atît de extraordinari? Produce Occidentul literar de azi sute de romane uluitoare în fiecare an? (Dacă ar fi aşa, atunci ar însemna că ceea ce au dat aceste minunate culturi vreme de cîteva secole nu a fost decît un fel de uvertură, Shakespeare şi Goethe fiind nişte precursori.)

Fireşte, ni se va pune în vedere că editurile traduc ceea ce are succes la cititori, acele cărţi care par să fie preferate. Dar atunci va trebui să ne întrebăm: ce îi mînă pe toţi aceşti oameni, tineri de obicei, să aleagă cum aleg? Ce îi îndeamnă să prefere în mod zdrobitor acest raft de l