Am mai scris că identitatea regională – şi, desigur, diversitatea care s-ar putea naşte în ţara noastră – este o bogăţie refuzată. Pricinile refuzului sînt în principal legate de problema maghiarilor ardeleni, mai precis a enclavei secuieşti, majoritare în Harghita şi Covasna. Asta e una din cauze. Mai sînt şi altele. Înainte de a le numi, o să-mi permit o scurtă incursiune în fundamentele culturale ale politicilor regionale, pornind de la ceea ce criticii literari, esteticienii şi scriitorii ştiu cu prisosinţă, iar politicienii, din păcate, nu. Un produs cultural – fie el literar, artă plastică, muzică sau arhitectură – se supune la două constrîngeri esenţiale, paradoxal opuse. Cea dintîi ne spune că, din punct de vedere estetic, orice creaţie se validează printr-o judecată de valoare ale cărei rigori axiologice sînt centralizatoare, castratoare şi competiţionale. Un produs artistic nu este valid valoric pentru că aparţine unei anumite zone, adică nu se pot institui valori estetice pe criterii regionale. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte creaţia de bunuri industriale. Singura modificare cu putinţă este în interiorul exigent al paradigmei. Spre exemplu, tinerii de astăzi performează literar refuzînd în proză alambicările textuale ale generaţiei anilor ’80 pentru restaurarea povestirii. Este o bătălie de reconfigurare a canonului şi a valorilor. La fel, în poezie sau în arhitectură. Specificul acestor modificări este centralist şi tinde, natural, spre monopol axiologic.
DE ACELASI AUTOR Talciocul lor. Talciocul nostru Lipova, istorie neştiută Peisaj cu gondole şi cu băbătîi americane cam posace O lentă ieşire din istorie Dacă judecata critică nu are dimensiuni identitar-regionale, în imaginarul creator acestea pot fi decisive. Explicaţia este la îndemînă: dacă intrăm într-un McDonald’s, am intrat într-un spaţiu fără specific, identic din Taiwan
