● Discursul regelui / The King’s Speech (Marea Britanie-SUA, 2010), de Tom Hooper.

Discursul regelui poate fi văzut ca un fel de prequel la Regina (2006). În amîndouă, instituţia monarhică din Marea Britanie ne e prezentată într-un moment de criză, cînd e silită să se adapteze la una dintre revoluţiile mediatice ale secolului XX: în The Queen, actuala regină Elisabeta trebuie să recunoască supremaţia culturii tabloido-televizuale care a transformat-o pe prinţesa Diana într-o icoană, în timp ce, în The King’s Speech, George al VI-lea (tatăl Elisabetei) trebuie să-şi învingă bîlbîiala şi să înveţe să folosească radioul – o tehnologie care, după cum se plînge la un moment dat propriul său tată, George al V-lea, „ne-a transformat în actori“. În ambele filme, monarhia e salvată de un plebeu – Tony Blair în The Queen, iar aici, terapeutul lui George al VI-lea, un australian (jucat de Geoffrey Rush) care-l diagnostichează imediat cu boala numită băţ-în-cur şi îl tratează adresîndu-i-se pe numele mic şi învăţîndu-l să înjure. În ambele filme, atitudinea faţă de monarhie e un amestec ultrapopulist de ireverenţă, milă superioară (gen şi-ei-sînt-ai-noştri-aşa-constipaţi-şi-retrograzi-cum-sînt) şi mîndrie patriotică, la care în The Queen (de departe filmul mai inteligent) se mai adaugă şi o anumită doză de reală acuitate critică, pe cînd în The King’s Speech nu se mai adaugă nimic. În cazul noului film, ireverenţa e complet superficială – simplă băşcălie, care, departe de a încuraja examinarea critică a instituţiei monarhice (că de încurajarea vreunei revoluţii e şi absurd să vorbim), încurajează complacerea. Demnitatea funcţiei monarhice e persiflată (vezi secvenţa în care, înainte de a se adresa naţiunii cu ocazia intrării în război împotriva lui Hitler, regele repetă împreună cu terapeutul, care-l învaţă să înlocuiască, în gînd, cuvintele în care se poticneşte, cu