Finalizarea acordului cu FMI lasă în urmă o economie care a reuşit să nu moară şi o populaţie afectată de reducerea semnificativă a nivelului de trai. Susţinătorii acestor politici afirmă că meritul lor este evitarea derapajului financiar. Să zicem că este aşa. Să-i dăm dreptate domnului Franks care a devenit în aceşti ani premierul informal al României. Să mulţumim Fondului că ne-a salvat şi că, feriţi de derapaj, putem sta liniştiţi la locurile noastre.

Dar, după atâtea tăieri, nu ar mai trebui şi ceva construcţie? Măsurile de austeritate durează un an, doi sau trei. Apoi nu mai foloseşte la nimic faptul că ai scăpat de perspectiva falimentului bugetar, dacă măgarul, adică economia, a murit tocmai când se obişnuise să nu mai mănânce deloc.

Dacă România ar avea şi alt guvern, în afara celui condus de domnul Franks, ar veni în 2011 cu măsurile de relansare economică, ar pune pe roate un model de creştere durabilă.

Desigur, toată lumea s-a săturat de strategiile care nu au rămas decât maculatură de birou. Vorbe înşirate în care nu mai crede nimeni. Dar, un guvern dotat cu un minim bun-simţ şi cu puţină responsabilitate, în afară de circuitul mitei în natură, s-ar preocupa şi de câteva lucruri simple.

Una dintre şansele ignorate ale României rămâne agricultura. Foarte bine că facem Logan sau că producem piese pentru Mercedes sau BMW. E mai bine decât să produci textile în lohn aşa cum ne profilasem după 1990, ca ţara de croitorese a Europei. Dar diferenţa nu este uriaşă. Statutul de manufacturier subcontractor nu te va duce mai aproape de statele dezvoltate, nu va micşora decalajele care ne separă de partenerii noştri din Uniunea Europeană. Potenţialul agricol românesc poate aduce prosperitate acolo unde nu sunt perspective, poate ridica partea cea mai săracă a ţării.

Lumea se teme de izbucnirea unei crize alimentare în viitorul