- despre cum au „invadat” bucureștenii satele -
Prin anii ’80, noi, copiii „de Bucureşti“ ce ne petreceam o mare parte din vacanţe desenînd cu creta şotroane şi „Frunz“ pe asfaltul din spatele blocurilor, îi invidiam pe copiii care aveau bunici la ţară. În primele zile ale anului şcolar le ascultam fascinaţi poveştile despre animale ce ni se păreau la fel de fabuloase ca cele din fantasy-urile de astăzi – calul, vaca, porcul, caprele –, precum şi păţaniile cu băştinaşii de vîrsta lor, triburi de sălbatici care populau acea lume paralelă cu a noastră. Ne închipuiam că era vorba despre o lume primitivă, din moment ce părinţii noştri nu aveau nici o tangenţă cu ea, preferînd „confortul“ apartamentelor meschine din blocurile de la oraş. De altfel, chiar şi în Bucureşti mulţi îşi vindeau casele cu curte, care erau greu de întreţinut şi riscau să fie oricînd demolate, pentru a se muta la bloc unde traiul era mai comod şi mai sigur. Iar cei care visau o căsuţă undeva departe de oraş riscau să semneze acte şi chitanţe „de mînă“ (în prezenţa a doi-trei „martori“), ajungînd la o înţelegere cu cîte un bade ameţit de ţuică, care putea să se răzgîndească oricînd după ce se trezea. Legea, care nu permitea deţinerea mai multor proprietăţi, le tăia elanul doritorilor de refugii în spaţiul campestru, aşa că o opţiune la îndemînă pentru vacanţe erau gazdele care, pentru o sumă modică, le puneau la dispoziţie casele lor.
În anii ’90, „casa la ţară“ a devenit un vis realizabil. În schimbul a cîtorva milioane, puteai avea şura şi prispa ta, cu care te acomodai din plăcere, chiar dacă nu trăiseşi niciodată la ţară. Dintr-odată, fuga de lumea civilizată era de bonton, iar reîmprietenirea cu triburile de sălbatici de pe timpuri se transformase în negociere. În plus, confortul de la bloc nu mai inspira nimănui acelaşi entuziasm, iar gaura din acoperiş şi aprinderea focului în
