Câştigător al Premiului Naţional "Mihai Eminescu", decernat pe 15 ianuarie 2011 la Botoşani, Dinu Flămând (n. 24 iunie1947, Susenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud) este poet, eseist, traducător din literaturile franceză, spaniolă, italiană şi portugheză, comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională. În anii 80 s-a stabilit în exil la Paris. Până de curând, când a revenit în România, a lucrat ca redactor la Radio France Internationale.
- Cât crezi că mai contează cultura în România de azi? Mai poate fi ţinut Eminescu sub eticheta de "poet naţional"?
- Să începem cu Eminescu. Multă vreme m-a deranjat şi pe mine sintagma "poet naţional", care sună a sărăcie. În fond, cu ce ar fi mai prejos Blaga sau Bacovia ca să ne reprezinte? Sau de ce francezii nu aleg un singur nume, între Ronsard, Rimbaud sau Baudelaire ca să-şi desemneze "poetul" naţiei? După care am devenit mai înţelegător. Acest tip de supralicitare exprimă şi admiraţie colectivă, dar şi reflex identitar, identificarea cu un scriitor care a reuşit, primul, să proiecteze în universalitate limba literară a poporului din care provine. Identificare şi cu un moment istoric în care poetul naţional a deţinut un rol important. Portughezii, ucrainenii, până la un punct chiar şi italienii sau alţii recurg la aceeaşi sintagmă emotivă - şi au tot dreptul să o facă. Bunăoară, cu o sumă de câteva sonete, marinarul Camoes proiecta limba portugheză la nivelul celor mai rafinate performanţe existente deja la Dante sau la Petrarca. Eminescu a atins singur şi aproape inexplicabil culmea perfecţiunii, ca viziune şi expresie, în momentul în care limba română literară încă mai bâjbâia printre forme rudimentare. Partea proastă este că, atunci când auzim versuri ce ne par atât de cunoscute: "Ţi-atârnă sufletul de ochii/ Cei plini de patimi şi noroc", nu mai r
