La sfîrşitul anului trecut, am fost invitat să scriu, pentru presseurop.eu şi Courrier International, un articol despre cum văd eu prezentul şi viitorul Europei. A apărut într-un dosar special, alături de alte nouă texte scrise de autori din diverse ţări europene (poate fi citit pe: http://www.presseurop.eu/ro/content/topic/450581-zece-viziuni-ale-europei). Reiau articolul aici, într-un moment în care UE este criticată pentru relativa ei pasivitate faţă de ce se întîmplă în Maghreb.

De-a lungul timpului, Uniunea Europeană şi-a pus la punct un impresionant mecanism de negociere. Valurile succesive de extindere – şi mai ales integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est – au rafinat la maximum acest mecanism. Să aduci la un numitor comun – sau măcar acceptabil – orgolii politice, frustrări istorice, ambiţii economice şi slăbiciuni reale ale atîtor ţări care s-au tot războit între ele timp de sute de ani este o performanţă. Nu doar politică, dar şi – mai ales – culturală şi civilizatorie. Europa a ajuns la o subtilă stilistică a negocierii – ceea ce, într-o lume neliniştită şi imprevizibilă cum este cea de azi, trebuie salutat. Este, cred, una dintre marile victorii ale proiectului european. Există însă riscul ca, fascinată de paradisul negocierilor pe care l-a creat, Europa să devină incapabilă să ia decizii. Există riscul ca negocierile să devină un scop în sine: „N-am ajuns la nici o soluţie, am amînat problema pentru 2013 – dar ce frumos am negociat!“. Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu ţări în care deciziile se iau rapid şi uşor, „la vîrf“, şi se execută imediat – de exemplu China. Se confruntă cu ţări în care democraţia are imperfecţiuni, dar demografia şi entuziasmul economic stau mult mai bine – de exemplu India sau Brazilia. Şi riscă – aşa cum antenţionează unii politologi – să piardă „umbrela protectoare“ a SUA, în numele „multilateralismul