Până la urmă, e bine sau e rău că s-au făcut arestări prin vămile patriei? Pentru că, în mod cu totul neaşteptat din partea unei naţiuni atât de înzestrate cu darul vorbirii, nenumăratele ore de talk-show TV şi de articole publicate pe această temă nu reuşesc să dea un răspuns clar şi fără echivoc la această întrebare simplă. Mărturisim că noi înşine suntem acum cuprinşi de îndoială şi nelinişte după ce sentimentul iniţial era mai degrabă unul de certitudine moderată: „Da, dom'le, e bine!".

Acum, după ce problema a fost abordată din toate unghiurile şi întoarsă pe toate feţele - neaşteptat de multe -, nu mai suntem aşa de siguri. S-ar putea însă ca, în pofida a ceea ce credeam că ne spun raţiunea şi bunul-simţ (facultate abandonată pe nedrept după campania electorală), să ne înşelăm grav.

(1) Prima dintre cauzele acestei încurcături neverosimile este ceea ce am putea numi „metafora piscicolă" care înconjoară toată afacerea. Dacă am înţeles bine, poliţiştii şi vameşii arestaţi nu sunt decât plevuşcă, în vreme ce rechinii mari rămân neatinşi. Nu e deloc în regulă! Nu e drept ca tot peştii mici să plătească, iar marii răpitori să rămână nepedepsiţi. Asta pe de-o parte. Pe de alta, dacă-i aşa, atunci e clar că totul se întâmplă numai pentru consumul bibanului de televizor care crede că e furtună când de fapt înoată într-un mediu bine controlat de stăpânii acvariului. În adâncuri pândeşte - desigur, bine camuflată - o teribilă caracatiţă, iar spaţiul intermediar este populat cu ştiuci sindicale vorace, ţipari birocratici alunecoşi şi pisici-de-mare de partid. În final, suntem avertizaţi sagace, unii vor rămâne cu sturionii şi caviarul, iar noi, restul, cu o captură neobişnuită de caras, de gătit cu mămăligă antiexplozivă (sau păsat). Ca atare, dacă rechin nu e, nimic nu e! Cine sunt rechinii? Ei cine, doar ştie toată lumea: Flutur, Falcă, Frunzăverde, Bla