Astăzi, dacă spui Dorin Tudoran, spui automat Eu, fiul lor. Ieşită de sub tipar de nici un an, cartea a devenit, pe bună dreptate, unul dintre evenimentele editoriale ale lui 2010.

Nu cred să existe cineva care s-o fi parcurs fără frisoane. În fond, e vorba acolo despre mizeria (sau dimpotrivă, rectitudinea) morală a lumii noastre scriitoriceşti. De ieri, dar, îmi vine să zic, nu numai de ieri. Unii au ales, laş, să devină surse ale Securităţii. Alţii au preferat, dimpotrivă, să devină, ei înşişi, obiective. Rapoartele de filaj sunt, graţie acestora din urmă, nişte stenograme ale rezistenţei. Nu prin cultură, prin prezenţă. Dorin Tudoran ajunsese, de la un punct încolo, nefrecventabil în ochii autorităţilor comuniste. Şi totuşi, au fost destui cei care au continuat să-l frecventeze. Prietenii îi rămăseseră prieteni. Asta mi se pare în primul rând extraordinar.

Mai mult n-am să spun. Eu, fiul lor a fost comentată şi răscomentată. Chiar aici, în paginile României literare, Radu Călin Cristea a publicat un foarte lucid articol (adevărat studiu, de fapt) pe marginea cărţii.

Mai de curând însă, pe la jumătatea lui ianuarie, lui Dorin Tudoran i-a apărut un nou volum. De poezie, de data aceasta. E vorba despre Pisicuţ (Somnografii), o antologie dintr-o întreagă colecţie iniţiată de Paralela 45. Câteva cuvinte doar despre această serie: ea îi cuprinde pe nouăsprezece dintre cei douăzeci de poeţi laureaţi ai Premiului Naţional Mihai Eminescu, de la Botoşani. Toţi, nume importante. De la Mihai Ursachi, primul câştigător, la Dinu Flămând, căruia premiul tocmai i-a fost decernat. Cu o singură excepţie, aceste cărţi reprezintă masive selecţii din volume, ori chiar din alte antologii, mai vechi. Li s-ar putea reproşa, de aceea, o anume redundanţă. Nu-i chiar aşa. Aş zice că se-ntâmplă un lucru interesant cu antologiile: niciodată nu sunt destule. Fiecare din