Acum aproape zece ani, Curtea Veche tipă rea Calendarul după Caragiale, potrivit pe luni şi zile de Călin- Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima şi Rodica Zafiu. Nu era, vorba autorilor lui, aniversar, ci fatal şi, pe deasupra, cu ecou. În toate timpurile.

O dată fără de care calendarul lumii lui Caragiale nu se pomeneşte este – comèdie! – ziua de faţă. 11 februarie, sau fevruarie, sau 11/23 Făurar, înainte de revărsatul zorilor, când lovitura de palat forţează abdicarea lui Cuza. Scena în sine – politică placată (sic!) peste adulter – este, la un alt nivel, apocalipsa lumii din comedii: ceea ce i-ar paşte pe Veta şi Chiriac, pe Zoe şi Fănică, pe Nae şi Didina, dacă lucrurile ar fi duse la capăt. Că ele se opresc, întotdeauna, într-un compromis, ştim. De aceea, voluptatea cu care personaje diverse îşi amintesc de 11 februarie ţine, într-un fel, de jocul cu catastrofa. Căreia toţi îi dau târcoale, adăpostindu-şi, în veghea ei, liniştea provizorie.

Aşa cum e descrisă în Jertfe patriotice, „operaţia conspiratorilor” se face „fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul pacinicilor mahalagii”. E o prudenţă cu care nu ne vom mai întâlni în epoca pe care 11 februarie o deschide. Onorabilă, în mare, voitoare de scandal, în mic. Şi prielnică tuturor tranzacţiilor – ajunge să recitim ce viitor îi asigură chibzuitului nene Niţă, cel care cere chitanţă la vreme de revoluţie, înscrisul care demonstrează că a pus umărul la dărâmarea tiraniei. Cu consimţământul lacom al tinerilor aşa-zis martiri, care aşteaptă, la Grădina Raşca, ceasul abdicării.

Lumea lui Caragiale e lumea lor, a celor pentru care 11 februarie nu e acţiune, ci consecinţă. Pretutindeni, în schiţe şi comedii, cineva acţionează şi altcineva aşteaptă. Norocul ţine cu cel din urmă. De pildă, în confruntarea poliţelor, să le zicem, pe care le au Cetăţeanul turmentat şi Trahanache, colegi