Recentele tulburări din Tunisia şi – mai cu seamă – Egipt au avut un efect interesant asupra presei române. Vreme de cîteva zile, în programele televiziunilor de ştiri gîlceava internă – repetitivă şi predictibilă oricum – a făcut cîţiva paşi în spate, lăsînd ceva loc pentru discutarea unor subiecte ale actualităţii internaţionale, inedite. Evident, nu toată lumea a fost mulţumită: unii au spus că prea se insistă pe Mubarak & Egipt, în timp ce noi avem treburi mai importante de reglat acasă. Alţii au spus că, dimpotrivă, ar trebui încă şi mai mult insistat, doar-doar o veni şi altor popoare (vezi bine care: al nostru) dorul de o nouă revoluţie. În discursul public românesc există o perdantă inapetenţă pentru astfel de subiecte aşa-zis „externe“. Trebuie să aflăm că sîntem amînaţi la proba Schengen pentru a discuta puţin ce înseamnă asta.

Trebuie să explodeze o bombă la Moscova, trebuie să cadă un bloc (sau două) la New York sau trebuie Berlusconi să aibă aventuri cu o stripteuză... două... şapte... pentru ca teme de aiurea să pătrundă la noi în buletine de ştiri. Catastrofele aeriene par a fi singurul lucru care cît de cît ne fac a tresări – şi chiar şi atunci prima întrebare pusă este dacă „au fost sau nu români la bord“ –, de parcă noi chiar am fi un stat care se perpeleşte de grija propriilor cetăţeni!

Totuşi, eu văd partea plină a paharului. Insistînd mai mult pe fermentul contestatar ce a contaminat Nordul Africii şi pare a bate către spaţiile de la Est de Mediterana (situaţia e încă neclară la ora la care scriu), media româneşti – televiziuni, ziare, bloguri etc. – au făcut foarte bine. Ele s-au ancorat într-o tendinţă a modernităţii, devenită loc comun în lumea civilizată: societatea globală este prea mică pentru ca ştirile „externe“ să fie separate de cele „interne“. Dacă unul din zece chinezi şi-ar cumpăra mîine un pulover de bumbac, preţul