- dezordinea simbolică (XII) -
Un bun prieten mi-a povestit cum a reuşit să ocupe, la un moment dat, prin 1972, locul de frunte în ierarhia grupului său de prieteni. Reuşise ceva cu totul extraordinar. Prinsese o excursie în Franţa, la Paris, şi reuşise să vadă patru filme legendare. Performanţa asta cuprindea însă mult mai multe elemente cu totul ieşite din comun în anii aceia. În primul rînd, simplul fapt de a putea să scoţi nasul măcar un pic, să călătoreşti în lumea capitalistă, în spaţiul „exploatării omului de către om“, era o uriaşă izbîndă personală pentru orice român. E drept, era finalul perioadei de relaxare inaugurate de primii ani ai „Epocii Ceauşescu“, dar tot o mare performanţă se chema, atunci cînd aveai şansa să pleci undeva, „afară“, în Occident. În al doilea rînd, era uluitor că se întorsese. În al treilea rînd însă, ceea ce conta cel mai mult pentru grupul de prieteni din care făcea parte era faptul că proaspătul întors din excursie văzuse patru filme importante, lucru care îl ridica pe un piedestal foarte greu de egalat la vremea aceea.
Omul era student la Psihologie, la Cluj, şi se înscrisese pe o listă, pentru o excursie în ţările nordice. În anii aceia şi mult timp după, circulau din plin, la noi, marile legende care spuneau că femeile nordice erau disperate după superbii bărbaţi meridionali din România. Poveştile, care mai adevărate, care mai fanteziste, istoriseau epopeice amoruri de pe litoralul românesc, unde danezele, finlandezele, suedezele şi norvegiencele dădeau năvală, salivînd abundent, doar la gîndul că vor putea atinge minunatele trupuri de bărbaţi daco-romani, care puteau oferi Nirvane de neuitat zdravenelor blonde, neglijate în patriile lor de către foştii vikingi, emasculaţi, resemnaţi, alunecaţi în alcool şi depresie. Pieptoasa invazie blondă generase nenumărate poveşti, care mai de care mai eroice, un spaţiu fa
