Beatrice Anghel are 6 ani şi cea mai mare bucurie a ei e că are păr. Nu că e lung şi-l poate prinde în codiţe, ci doar că e.
Până în urmă cu un an, fetiţa blondă cu ochi de îngeraş, care-l rostea pe l în loc de r, făcea chimioterapie şi singura întrebare pe care i-o punea mamei ei era - Mami, eu de ce nu am păr? Cu sufletul zdrobit de durere, Iuliana, mama ei, plângea amar când credea că micuţa nu o vede. Dar Beatrice ştia... Şi, de pe patul de spital, cu branula înfiptă în mânuţă, ruga asistentele să-i dea mamei o pastilă, „să n-o mai doală capul”.
Cancerul a costat-o pe fetiţa din Breaza un rinichi. Şi aproape un an şi jumătate de viaţă petrecută prin spitale. Atunci când nişte chisturi descoperite la ficat au fost diagnosticate drept metastaze, părinţii ei au ştiut ce înseamnă disperarea. Un medic român de la Lyon le-a redat însă speranţa. Cu ajutorul oamenilor cu suflet, Beatrice a ajuns acolo şi a fost investigată de doctorii francezi, care au concluzionat că acele chisturi nu sunt canceroase.
La întoarcerea din Franţa, părinţii au cerut întreruperea tratamentului citostatic, iar Beatrice şi-a recăpătat părul, pofta de viaţă şi a început să meargă la grădiniţă. Cancerul, însă, încă o pândeşte. Cel puţin 5 ani după întreruperea tratamentului, fetiţa trebuie să facă periodic investigaţii pentru a vedea dacă boala nu a revenit.
O dată la câteva luni, mama o ia în braţe şi se urcă în microbuzul spre Bucureşti. Beatrice nu face niciodată drumul către spital cu plăcere. Orice ar încerca Iuliana să-i spună, oricum ar încerca s-o liniştească, în mintea fetiţei spitalul este sinonim cu chinul.
O dată pe an, micuţa trebuie să facă o analiză PET. Aceasta determină nivelul şi activitatea celulelor canceroase din corp. Este însă extrem de scumpă, şi nu este decontată decât parţial de Casa de Asigurări de Sănătate. „Anul trecut am făcut-o la
