La unele adevăruri, care ţi-ar fi de mult folos la tinereţe, ajungi târziu, când nu mai slujesc la nimic. Uneori, acestea îţi sunt confirmate de persoane de aceeaşi vârstă. Oameni cu care schimbi întâmplător câteva cuvinte, nu de apropiaţi. Una dintre cucoanele care îşi dau cu părerea, nu importă pe ce subiect, declara într-o emisiune tv de seară că-l adora cândva pe Băsescu, dar că acum nu-l mai iubea. Îl detesta. De unde atâta dragoste? S-a întrebat cu glas tare un domn care, ca şi mine, urmărea de un minut delirul femeii. Şi tot el a mai zis: De unde atâta ură?
Intuind cumva c-ar fi vrut să fie mai explicit, am intrat în dialog. Am zis că aşa-s unele doamne între două vârste, mai repezite. N-au sentimente de cumpănă. Ori iubesc, ori urăsc. Ştiţi, a zis dânsul, nici nu iubim, nici nu urâm cât ne place să credem. Mai întâi, că nu putem măsura şi nici compara ce simţim. Suntem convinşi că trăim un maximum de iubire, şi nu e decât o svâcnire, o tresărire.
Conversaţiile incidentale cu necunoscuţi în etate au o particularitate: aceştia nu comunică, ci se destăinuie. Zic lucruri pe care nu mai au cui să le spună. Vorbesc fără să se aştepte la un ecou. Dacă sunt înţeleşi, e bine. Dacă nu, iarăşi e bine. Da, i-am zis, m-am gândit şi eu la asta. Ni se dau de la natură nişte porţii de sentimente. Avem nişte depozite, care cu timpul se golesc. Îţi iroseşti toată disponibilitatea pentru iubire până la 30 de ani. Şi apoi eşti gol.
Discuţia s-a oprit aici, însă chestiunea m-a urmărit. Trăirile au un sport biologic. Ceva înăuntru nostru oboseşte, se scurtează, se termină.
Sentimentele comportă probabil şi un antrenament. Unde e antrenament, e şi un control. Cine se manifestă dezordonat, cine trece repede de la o stare la alta nu probează un plus de simţăminte. Dimpotrivă. În rezervele afective ale repeziţilor nu operează nici o regulă. Râsul e amest