Fiinţa tuturor există dintotdeauna şi se va păstra mereu în bucăţile de conştiinţă care trec de la felul care a fost la obiceiul care este şi, în sfârşit, la simţămintele care vor fi, într-o linie fără început şi fără sfârşit. (...)

Fiinţa tuturor există dintotdeauna şi se va păstra mereu în bucăţile de conştiinţă care trec de la felul care a fost la obiceiul care este şi, în sfârşit, la simţămintele care vor fi, într-o linie fără început şi fără sfârşit. Tristeţile sunt aceleaşi, numai că, uneori, fiind prea multe, tulbură mintea şi indiferenţa ei luminată în trecerile succesive peste statornicia sufletului de amintiri, nemuritor şi neschimbat. Şi atunci, noi cei ce observăm, avem dreptul să chemăm, din cea mai ascunsă memorie a lumilor care au fost înainte, acele reminiscenţe ce sclipesc asemenea micilor valuri ale dimineţii mării. Astfel, aşezăm o coajă de lumină între claritatea senină a lucidităţii şi întunericul tulbure al spaimelor adânci. Iat Publicitate ă însă că, fără un motiv serios, fără ca să fie vorba de o boală anume, felul de a fi se încarcă de un rău nedefinit şi fiinţa se îmbolnăveşte. Sentimentele fireşti se pot îmbolnăvi din prea multă sau prea puţină tărie. Această boală poate fi o stare de neîndurare atunci când gustul dorului este prea dulce sau prea amar, născând prea puţină speranţă sau prea multă încredere. Ca în toate bolile cronice, remediile sunt multiple şi niciunul tămăduitor. Printre acestea sunt consumarea senzorială a sentimentelor, uitarea lor sau, ceea ce este mai uşurător, însemnarea lor în vorbe. Însemnele sentimentelor pot fi multiple, dar de multe ori sunt învăluite în ceaţă sau umflate de nemăsurarea limbajului nostru cotidian. Administrarea leacurilor se face în prezenţă sau absenţă. În prezenţă, leacul este de obicei deformat datorită timidităţii reacţiei de prestanţă sau jenei.