Săptămîna aceasta am gustat şi din fierea şi din mierea în care poate să dospească jocul de fotbal.

În fiere zvîcneşte mocnit fotbalul nostru. În întregimea lui, dar mă refer deocamdată la echipa naţională. Încăpută pe mîna lui Răzvan Lucescu, care este o medie între ambiţia proletară a lui taică-su şi fineţea aristocratică a mamei. Cred că-l depăşeşte misiunea asumată. Este subiectiv şi fals principial. Nu-i dă o şansă lui Mutu, acest talent real iertat după greşeli grave de marele Il Calcio, dar pedepsit în ţara lui pentru dezavantajul din Serbia.

Nici o revelaţie

În mod bizar, i se aliază, în schimb, lui Chivu, admirîndu-l pentru “curajul”, zice antrenorul, stîrnind rumoare, de a-şi fi cerut scuze victimei sale după un K.O. urît în vîltoarea unui duel pentru balon. Ca şi cînd a cere scuze îndreptăţite ar fi un gest eroic şi nu unul de bun simţ.

Răzvan are ambiţia de a modela o naţională din tinerii care, chipurile, vin din urmă. Ce s-a ales, s-a văzut. Cele două partide, cu Ucraina şi Cipru, au fost mate. S-a jucat un fotbal poticnit, din respingeri şi pase telefonate, preocuparea de bază a jucătorilor fiind cum să scape mai repede de minge, împovărîndu-şi un coechipier aflat în menghina unui marcaj strict. Nici o revelaţie, nici măcar o confirmare.

Eleganţă şi stil

Pînă şi Marica şi Stancu, doi consacraţi, nu s-au putut debarasa de rigiditatea în plasa căreia se zbăteau coechipierii. Locul 57 în ierarhia mondială a fost “apărat” din răsputeri în turneul cipriot.

În miere se lăfăie, în schimb, fotbalul granzilor. Franţa şi Brazilia şi-au onorat cartea de vizită. Eleganţă logodită cu forţă, stil, personalitate. Tehnicitate înaltă în regim de viteză, manevre subtile, forţă distilată petrecută prin filtrul talentului vădit, spectacol în toată puterea cuvîntului. Favoriţii mei, Malouda şi Robinho, de unde se vede că Cel d