Există două lecturi posibile la cel mai mare succes de public din ultima vreme de la Teatrul Bulandra – din perspectiva aşteptărilor nemijlocite ale audienţei şi a „calităţilor eterne“ ale teatrului sau din cea a valorilor sociale pe care un spectacol ca Îngropaţi-mă pe după plintă le pune în circulaţie. Să începem prin a preciza că volumul de debut al lui Pavel Sanaev nu e, ortodox vorbind, un roman, cum spune prezentarea spectacolului, ci o nuvelă extinsă (nu doar ca dimensiuni, ci şi ca formulă de construcţie: se concentrează asupra unui conflict unic, cu atenţie sporită asupra dezvoltării caracterelor etc.), cu o majoră şi recunoscută dimensiune autobiografică. Autorul e fiu şi nepot de actori, are un tată vitreg provenind tot din mediul teatral, a fost crescut, în primii ani, de bunicii materni. Acum e cunoscut ca realizator de film şi abia în plan secund ca scriitor, deşi Îngropaţi-mă pe după plintă a avut un succes de piaţă remarcabil (jumătate de milion de exemplare vîndute) şi a fost deja dramatizată de cîteva ori. Cu cele deja cinci montări de la Bulandra – Unchiul Vanea, Căsătoria, Sorry, chiar şi „atipicul“Crimă şi pedeapsă şi, acum, Îngropaţi-mă… –, pe lîngăInimă de cîine de la Naţionalul bucureştean, Yuri Kordonsky se dovedeşte un regizor interesat de drame cu o perspectivă meditativă asupra valorilor umane perene şi de un teatru concentrat pe actor şi realism psihologic. Altfel spus, face spectacole în acea estetică, a „feliei de viaţă“, în care a fost crescută cea mai mare parte a publicului, dar pe care, acum, aproape nimeni nu mai ştie s-o pună în scenă. Fugind de propria umbră, o parte dintre regizorii români ai generaţiilor ’70-’80 s-au trezit, în ultimul deceniu, captivi unui „gen“ pe care nu şi-l mai doresc, dar de care cei mai mulţi nu se pot despărţi pe deplin, croşetînd variaţiuni neterminate în jurul modelului de care încearcă să se î