De la o vîrstă e oţios a te mai ţine la curent cu ultimele noutăţi. Esenţialul oricum îl ştii, iar detaliile inedite care pot apărea nu-ţi mai aduc mari revelaţii. Mai mult, de la o vîrstă e inutil să te mai minţi în privinţa declinului trupesc.
E drept, pe dinafară poţi păstra o vreme aparenţele, vopsindu-ţi părul sau recurgînd la puzderia de tehnici menite a-ţi acoperi degradarea, dar pe dinăuntru nu te mai poţi păcăli: ai îmbătrînit şi situaţia nu mai poate fi întoarsă. Şi cum bătrîneţea este o mizerie fiziologică care se prelungeşte într-o umilinţă morală, nu-ţi mai rămîne decît s-o priveşti de-a dreptul în încercarea de a-i accepta supliciul.
Jean Améry şi-a publicat eseul despre bătrîneţe la 55 de ani (în 1968), la o vîrstă cînd semnele decrepitudinii nu-i mai îngăduiau să se amăgească. Intrase în vria descompunerii şi nu putea reacţiona la ea decît descriind-o. De fapt, austriacul şi-a scris eseul din repulsia pe care o resimţea faţă de ruina propriului trup, dar şi din revolta pe care i-o dădea gîndul că veştejirea era ineluctabilă.
Potrivit autorului, bătrîneţea e o fatalitate de a cărei cruzime nu se face nimeni vinovat. O ofilire treptată care ţine de firea lucrurilor, adică de acel nemţesc Lauf der Dinge (mersul lucrurilor) căruia francezii îi spun la force des choses. Singurul amănunt îmbucurător este că suita de simptome pe care le aduce îmbătrînirea – căderea părului, zbîrcirea pielii, lăsarea burţii, atrofia musculară, încetineala mişcărilor, alterarea organelor etc. – poate avea asupra spiritelor elevate efectul unei treziri: te trezeşti la un nou prag de conştiinţă, căpătînd certitudinea ieşirii treptate din scenă. Căci te retragi dintr-o lume pe care te obişnuiseşi s-o priveşti ca turnată în cadre eterne, dar care acum se dovedeşte efemeră. De aceea, cine îmbătrîneşte se smereşte, cel puţin aceasta e reacţia previzibilă
