Membru al grupului „Noii“, din care făceau parte, la începutul anilor ’70, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene şi Ioan Flora, Constantin Stan este unul dintre cei mai consistenţi prozatori postmodernişti din generaţia ’80. Un debut semnificativ în 1979, cu romanul Carapacea, urmat, de-a lungul anilor, de alte cinci romane – Nopţi de trecere (1984), Vară tîrzie (1985), Deadline (2003), Gerda (2004) şi Trăieşte şi mergi mai departe (2009) – şi de volumul de povestiri Provizoriu, Sud (2000), sînt argumente mai multe decît suficiente care ar fi trebuit să-l fi impus definitiv pe Constantin Stan în atenţia criticii literare. Despre el, Ov.S. Crohmălniceanu scria, entuziasmat, că „posedă o facultate rară în proza noastră actuală. El ştie să exploreze viaţa sufletească, foarte fin şi atent, pe o cale puţin bătută, strict comportamentistă, sau, mai original, prin surprinderea felului în care spiritul receptează datele lumii exterioare. Tonalitatea impresiilor ne permite să ghicim stările sufleteşti, fără ca ele să fie «analizate». Este o artă de «tuşeuri» repetate şi delicat abile, amintind de «tropismele» Virginiei Woolf şi ale lui Nathalie Sarraute.“ Remarcate de Crohmălniceanu, în al cărui cenaclu „Junimea“ şi-au făcut ucenicia cei mai mulţi dintre optzecişti, calităţile prozei lui Constantin Stan sînt evidente în toate paginile sale, indiferent că vorbim de romane sau de proza scurtă. Discreţia autorului şi, poate, faptul că unele dintre cărţile sale au apărut la edituri mici, în tiraje minuscule, au făcut ca despre opera sa, foarte puternică şi originală în peisajul literaturii contemporane, să nu se vorbească decît sporadic. Că avem în Constantin Stan unul dintre prozatorii cei mai de forţă o dovedeşte şi cel mai recent roman al său, Gde Buharest, apărut anul trecut la Editura Charmides, nu mai lung de 150 de pagini, dar d