Jurnalul Naţional începe să publice de luni, 14 februarie, romanul-foileton "Paişpe", de Viorel Ilişoi. Paisprezece era numărul de penitenciar al autorului, când acesta a fost închis, în 1992, pentru un articol. Gardienii, neobişnuiţi cu o asemenea infracţiune, i se adresau respectuos cu "domnul Paişpe". De aici şi titlul. Dar romanul nu relatează această experienţă personală, doar se inspiră din ea şi o foloseşte ca pretext pentru a recompune lumea bulversantă a anilor ’90. O lume ce se naşte greu, pe ruinele alteia. Personajul principal, un tânăr ajuns ziarist din întâmplare, este condamnat pentru un pamflet şi băgat după gratii (ca în realitate). Ca să câştige simpatia puşcăriaşilor din celulă, tânărul povesteşte şi povesteşte întruna, iar deţinuţii îl ascultă fascinaţi, pentru că ei abia acum, şi numai aşa, prin povestiri, află prin ce schimbări dramatice trece lumea de afară. La rândul lor, deţinuţii îşi spun poveştile. E un fel de "Hanul Ancuţei" în peisaj penitenciar.
Romanul e construit pe două niveluri alternative: un episod este scris la timpul prezent şi narează ce se întâmplă în puşcărie, următorul povesteşte cum a ajuns personajul acolo, şi tot aşa. Este urmărită toată detenţia ziaristului, de la arestare până la o tentativă de sinucidere şi până la eliberarea înainte de termen, când se află că el nici nu fusese chemat la proces. La ieşirea din penitenciar, personajul are de ales dacă să se întoarcă la o meserie care l-a dus la închisoare şi până în pragul morţii ori să renunţe. Ca să ia o decizie, analizează lumea nebuloasă a presei aşa cum era ea: cu idioţi, şpăgari, idealişti, corupţi, oportunişti, eroi, alcoolici, luptători, nemernici, oportunişti etc. Boli sau calităţi ale presei care vin din copilăria ei şi se văd şi acum. Şi în tabloul presei de atunci recunoaştem societatea românească în ansamblu.
Ca să placă
