Ieşit din închisoare la 4 februarie 1958, Ştefan Aug. Doinaş a aşteptat şase ani până să debuteze în volum. Situaţia poate părea ciudată, dat fiind că, în ziua eliberării, cerchistul a semnat angajamentul de colaborare cu Securitatea1. Un lucru e clar însă. Convertirea în „sursă” nu i-a grăbit reîntoarcerea în viaţa literară.

I

Poetul arădean nu voia să îndure greutăţile întâmpinate între 1948–1956. Aşa ar trebui să înţelegem următorul pasaj: „Din discuţiile purtate cu numitul POPA ŞTEFAN asupra legăturilor ce le are în rândul scriitorilor şi actorilor, precum şi despre intenţiile sale de viitor, a reeşit şsic!ţ că el doreşte să fie în continuare util organelor de securitate în scopul reabilitării sale faţă de regimul democrat-popular”2. Un autor de peste 35 de ani – obişnuit în studenţie să se afle în coloanele periodicelor bucureştene influente („Universul literar”, „Viaţa”, „Vremea”), împiedicat, din pricina desfiinţării Fundaţiei Culturale „Regele Mihai” (februarie 1948), să-şi vadă editat manuscrisul Alfabet poetic, arestat când colabora constant la revista „Teatrul” – era îngrozit că nu se consacrase. Îşi dădea seama că timpul roşu îi poate amâna la nesfârşit tipărirea celei dintâi cărţi.

Tăcerea însemna evitarea compromisului. Dar unui profesionist al scrisului îi venea extrem de dificil să lucreze în alt domeniu. Se ivea şi varianta stilizărilor, pe care, la fel ca alţii, Doinaş a folosit-o în repetate rânduri. Dar munca de „negru” provoca aceeaşi frustrare ca şi interzicerea dreptului de semnătură. Doinaş a ales să-şi reia activitatea creatoare din ambiţie şi mândrie deopotrivă, având conştiinţa propriei valori. Ţinând cont că, de prin 1943, îşi pregătea cea dintâi culegere de versuri – Manual de dragoste –, cerchistul simţea că trebuie să aşeze, cât de curând, borna debutului. Şi-a dat seama că, fără acordul Securită