Poate cineva să calculeze cât pierdem batjocorindu-ne trecutul? Şi cât am avea de câştigat, nu doar băneşte, tratându-l cu mai multă grijă?
Când te întorci cu trenul de la Timişoara la Bucureşti, imediat după Chiajna, observi o frumuseţe ciuruită, care veghează şinele. Mănăstirea Chiajna, rămasă fără cupolă la cutremurul din 1977, e acum gazda superstiţiilor, a actelor culturale alternative şi a zvonurilor despre grozăvii nocturne. Apropierea de una dintre gropile de gunoi ale Capitalei o face la fel de vulnerabilă ca neglijenţa noastră. Dacă viteza de deplasare a trenului (niciodată grozavă) nu scade, zidurile mâncate de timp rămân în urmă, ca un naufragiat fără speranţă. Dacă trenul se opreşte în dreptul bisericii, ai prilejul să te uiţi şi să cazi pe gânduri. Pe partea de sus a ruinelor a crescut iarba. Păsări cu zbor decis decolează dintre ziduri, spre o ţintă pe care doar ele o ştiu.
Amintirea episcopului Antim Nica, refuzat de comunişti după ce solicitase restaurarea monumentului, e mai palidă ca obrazul unui spectru. Mănăstirea este unul dintre locurile unde se vede dureros de bine diferenţa dintre două cuvinte care rimează din pură întâmplare: patină şi ruină.
Pe trupul trecutului stau risipite multe cicatrici, în afară de Chiajna. Casele boiereşti din Caracal au ceva din melancolia rurală a babelor fără dinţi. Clădirea Gambrinus din centrul Bucureştilor aşteaptă în continuare regizorul care să filmeze înăuntru un episod de bombardament bosniac. Transilvania, Crişana, Maramureşul şi Banatul ascund zeci de reşedinţe bolnave, care vorbesc despre indiferenţă ca despre igrasia sufletului. Castelul Bánffy din Bonţida seamănă cu o epavă care a ieşit să-şi usuce rugina la soare. Castelul Mikes pare un infanterist secerat de gloanţe de la genunchi în jos. Reşedinţa nobiliară din satul General Berthelot stă să se surpe, jupuită de tencuială ca u
