Acum cîţiva ani, am coordonat un dosar dilematic despre lectură în comunism. Subiectul a sunat rebarbativ pentru multe urechi, deşi nu făcusem altceva decît să duc mai departe ideea – evidentă, ziceam eu – unei schimbări radicale după 1989 a raportării la lectură, la cărţile care trebuie citite, la legătura directă între scris şi citit. Ca să facem diferenţa, ar fi trebuit măcar să aproximăm, după 20 de ani, felul în care cititul (dar înainte de asta, procurarea cărţilor, un lucru mai complicat decît ne putem imagina azi) ne ocupa o bună parte din viaţă; să ne amintim sinistrele vremuri în care citirea (sau deţinerea) unei cărţi te putea arunca în puşcărie, cum s-a întîmplat cu „lotul Noica“; să refacem, pînă mai putem, felul în care apăreau anumite cărţi, în perioadele de „relaxare“ ideologică ce alternau fatalmente cu strîngerea şurubului; să ne întrebăm măcar cum de putea lectura înlocui, în acele vremuri fără Internet şi televiziune, tot ce o concurează astăzi.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Nu mai ştiu prea bine dacă toate aceste întrebări au fost măcar atinse în treacăt în dosarul cu pricina. Însă faptul că astăzi lucrurile par a se schimba din nou (odată cu e-book-urile, cu bibliotecile internautice) şi într-un ritm mai accelerat decît acum un deceniu, cînd începusem să ne întrebăm cum se citea cînd se citea – e suficient ca să cădem, din nou, pe gînduri. Ideea dosarului cu pricina nu mi-a venit însă dintr-o nostalgie globală (deşi, e drept, erau vremuri complicate care deveneau mai simple în bibliotecă), ci dintr-una strict particulară. Recitindu-l pe Lucian Raicu, am descoperit, aşa-zicînd, cititorul exemplar al acelor vremuri. Şi cu toate că nu-i uitasem vreodată Critica, formă de viaţă sau Practica scrisului şi experienţa lecturii (cărţi puse la index, după plecarea lui Raicu din România,
