Fereastra este o răscruce, o frontieră care separă două lumi, un ecran transparent (Philippe Hamon). Un punct intermediar care propune o reorganizare a spaţiului. Este limita dintre interior şi exterior, locul unde se opreşte ceva şi începe altceva, dar şi unde se întâlnesc două realităţi. Şi, totodată, un ecran care poate informa privitorul în legătură cu exteriorul sau deforma obiectele exterioare.

Ea poate fi închisă, deschisă, întredeschisă, acoperită de o perdea sau un vitraliu ori chiar de silueta unei alte persoane decât privitorul.

Ferestrele pot fi şi false: tablouri, fotografii, obiecte de artă. Ochii (orbitele, cu paradoxul semantic observat şi de Gerard Genette) sunt, de asemenea, ferestre. În economia textului, cum observă Hamon, fereastra este semnalul introductiv al unei descrieri, făcând parte dintr-un ansamblu tematic ce cuprinde: un loc închis (încăperea), un loc intermediar (fereastra) şi un loc deschis (peisajul, care se organizează în perspectivă, în funcţie de ochiul privitorului). Descrierea este îndeobşte a imaginii exterioare, un peisaj ce suportă încărcătura semnificativă a unor episoade narative anterioare, răspunzând empatic stării sufleteşti a privitorului; elementul inefabil, subtil liant între cele două lumi, surprins uneori într-o metamorfoză aproape imperceptibilă este lumina.

În romanul Aurelia, al lui Gérard de Nerval, există următoarea imagine: în vis, un personaj intră într-o încăpere traversată de ultimele raze ale soarelui în amurg, iar acest lucru îi dă certitudinea bizară că se află în camera unui unchi matern, un pictor flamand mort în urmă cu o jumătate de secol.

Raza ce traversează penumbra în care e cufundată odaia răspândeşte în jur deopotrivă o lumină strălucitoare şi caldă, estompată dar densă, numită ilustrativ de Roland Barthes luisance, acea luminozitate specifică picturii olandez