Satul ca domiciliu forţat decent
Voiam să-l întreb pe Vintilă Mihăilescu despre ceva ce mă obsedează de multă vreme, şi anume oraşul-închisoare. Mi se răspunde tranşant că la această închisoare aspiră mulţi dar reuşesc puţini şi că, pentru prima oară în istoria modernă a României, după 1996 fluxul de migraţie a fost inversat: nu mai migrăm atât dinspre sat la oraş, cât invers, de la oraş la sat. "Deci nu putem vorbi de oraş ca închisoare de lux, ci mai degrabă de sat ca domiciliu forţat decent. Ca să scap de voi de la oraş, că oricum sunteţi prea mulţi şi n-am cu ce să vă hrănesc, ia duceţi-vă voi la sat, ca acolo mai o găină, mai o vacă – şi oricum nu faceţi scandal. Deci alimentezi un spaţiu rural (cel mai mare din toată Europa!) şi-i laşi să se descurce. E un domiciliu forţat; fără poliţist la colţul uliţei, dar un domiciliu forţat din care scapă cine poate".
Criza identitară plus noile preferinţe ale românilor sunt doar două dintre efectele sociale ale consumismului. Noul tip de sclav e un sclav fericit că are posibilitatea să consume. Aici nu ne deosebim cu nimic de restul lumii. Încet cu încetul, ne-am îndepărtat de cele sfinte şi am avut, uneori, opţiuni falimentare pentru spiritul nostru. Pentru că societatea de consum nu se împacă deloc cu setea de cele sfinte. Cine se plânge, să facă bine să tacă. "Nu cumva, în această lume ne-am dorit să trăim? Aici e o chestie de ipocrizie, e vorba aia românească, «nu se poate şi sătul, şi cu slana-n pod», adică s-avem de toate dar să nu ne atingem decât de cele spirituale. Păi stai puţin, ori vrei de toate, ori nu vrei. Şi acces la tot ce-nseamnă bunuri de consum, şi o detaşare olimpiană faţă de tot ce înseamnă lumea trivială a consumului, asta nu se poate; ori eşti în această lume, ori nu. Nu fac aici o pledoarie pentru «haideţi să ne iubim în moluri», dar să nu deven
