Adesea, cuvintele vieţii cotidiene ajung greu şi târziu în dicţionare. Lexicografia mai veche le ocolea pentru că păreau efemere sau nu aveau prestigiul apariţiei în texte scrise.

Dicţionarele mai noi remediază de obicei situaţia, dar nu le mai pot reconstitui foarte exact etimologia şi istoria circulaţiei timpurii. E surprinzător că termenul culinar napolitană nu apare în Dicţionarul limbii române (DLR, tomul VII, partea 1, litera N, 1971); la data publicării volumului academic, cuvântul a fost considerat, probabil, o simplă denumire comercială, care nu merita înregistrată. În DEX, napolitană apare, cu explicaţia „produs de cofetărie preparat din straturi de foi cu umplutură de cremă” (ediţia 2009). Termenul are de multă vreme şi un sens mai general, sintagma foi de napolitană desemnând tipul de foaie de aluat copt, crocant, cu relief în pătrăţele, folosit pentru biscuiţi, cornete de îngheţată, îngheţată, prăjituri etc.; astfel, napolitană este, în română, echivalentul produsului alimentar denumit în mai multe limbi wafer. Au aceeaşi origine germanică termenii wafer şi waffle în engleză, wafel în neerlandeză, Waffel în germană, gaufre în franceză; unii dintre aceştia au intrat şi în alte limbi, astfel că în italiană wafer (împrumut din engleză) desemnează un „biscuit format din două straturi subţiri, friabile, între care este un strat de cremă sau ciocolată” (Zingarelli 1995). Termenul napolitană este atât de puternic instalat în română, încât poate fi folosit chiar pentru a explica o metaforă tehnică: „în engleză, plăcuţa semiconductoare este denumită «napolitană» («wafer») datorită texturii caroiate similare celei de pe foile de napolitană” (Wikipedia).

Wafer a intrat şi în română, adaptat în forma vafă; prin anii ’70, aceasta era denumirea curentă a unui tip foarte popular de îngheţată (conservat în păhărele din wafer, fără ambalaj, adesea