Fără să fie una din problemele arzătoare ale lumii, putînd să sune chiar ca o diversiune inacceptabilă de la cîte ne stau pe cap, trebuie totuşi să recunoaştem, nu excesiv de vinovaţi, că mai sîntem o mînă de oameni preocupaţi de sfîrşitul domniei lui Federer în tenisul mondial. În Dilema veche, să fim oneşti, nu s-a discutat niciodată despre el, nici cînd domina imperial disciplina, şi nici azi nu e cazul să-i consacrăm un „dosar“, asta e clar.

Mai mult, s-ar putea să ne frămîntăm inutil, căci pentru cei avizaţi şi competenţi, chestiunea nu se mai pune: Federer nu mai este şi nu mai poate fi Number 1. El e al doilea. Nadal îi este superior, iar cînd Nadal e accidentat, tenisul îi mai are pe Djokovici şi, după unii, pe Murray, eu crezînd mai mult în Del Potro. Desigur, nici unul dintre aceştia nu-l poate învinge jucînd într-un picior, nici unul nu poate declara cu ochii închişi că-l poate bate oricînd, mai e de luptat din greu cu el, dar nu mai e o surpriză dacă Federer pierde la unul din primii patru sau cinci în clasamentele riguroase ale zilei. Federer, totuşi, nu-i la îndemîna oricui, mîna lui mai are puterea de a intimida şi, dacă un oarecare l-ar birui, acela poate să se laude oricînd că e cineva...

Cu vreo cinci-şase ani mai în vîrstă decît actualii pretendenţi la a-i fi urmaşi – cinci ani în tenis nu sînt un oarecare cincinal... – el simte deja vîrsta („buletinul“ cum se zice la noi, nu în Elveţia), dar nu o invocă, nu o manipulează pentru a-şi justifica inerentele scăderi ale jocului său, impreciziile, erorile touché-ului şi ale instinctului său; cum nu a răspuns niciodată la acuzaţia semidocţilor în tenis şi în mişcarea sentimentelor care îl făceau, în culmea gloriei sale, de „robot“, de „iceborg“ (ca urmaş al lui Borg în insensibilitate), de „galactic“ (altă nerozie) şi îl antipatizau în fond pentru perfecţiunea sa, aşa cum s-a ferit de cî