Cu cincisprezece ani în urmă, cînd prietena mea încerca să mă convingă să o urmez în demersul ei de a se stabili definitiv în Canada, îi răspundeam că nu pot trăi printre străini, oricît de performanţi, de bine aşezaţi şi de civilizaţi ar fi. „Nu rezist printre biografii străine de a mea, ar trebui să explic la tot pasul de unde vin, ce e comunismul, de ce îmi vine încă să cumpăr banane cu kilogramele, de ce libertatea mi se pare un miracol. Şi-apoi, cei din ţara mea au mai multă nevoie de ceea ce am învăţat eu mai bine să fac, decît străinii.“

Astăzi argumentele mele de atunci mi se par jalnice. Copiii de ieri, din preajma mea, au ajuns la vîrsta pe care o aveam atunci cînd mi se propunea varianta emigrării, şi-mi pun aceeaşi întrebare: „Să plecăm sau să rămînem?“.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Într-o ţară normală, civilizată, soluţia emigrării ar trebui să fie una individuală: te duci în străinătate pentru vîrful performanţei – şcolare, profesionale –, pentru o climă mai blîndă, un partener care promite să fie pe viaţă, un peisaj la care ai visat din copilărie. În România, soluţia emigrării pare a fi una a supravieţuirii.

Ce-i poţi spune unui tînăr aflat pe băncile facultăţii, despre viitorul care-l aşteaptă în ţara lui? Despre certitudinile pe care le poate folosi în demarajul unei cariere, al formării unei familii? Despre ce şanse îi poţi vorbi, astfel încît să nu pari naiv? Sînt trei răspunsuri posibile. Primul sună cam aşa: „Da, lucrurile merg prost în ţară, dar dacă fiecare şi-ar face treaba la locul lui de muncă, atunci lucrurile ar merge mai bine“. Dacă lucrurile stau aşa, dacă prosperitatea unei ţări nu depinde decît de felul în care poporul îşi face datoria la serviciu, atunci Germania ar fi renunţat de mult la guvern, parlament şi preşedinte. Şi-apoi, nu-i poţi spune unui tînăr d