Nici una din marile creaţii ale literelor româneşti n-a avut un destin mai straniu decît Ţiganiada. Produsă în primii ani ai secolului al XIX-lea, în ambele-i variante, se publică abia în 1875 şi 1877, în Buciumul român, fără a fi trezit vreun interes pînă în 1887, cînd apare volumul Cercetări literare al lui Aron Densusianu, care deploră „fapta tristă” ca „o operă însemnată, o adevărată muză, să zacă ca cenuşăreasa după cuptori, neluată în seamă, despreţuită”.

Dar asta nu e tot. În genere opera lui Ioan Budai-Deleanu e considerată drept una de început, de „descălecat” pe tărîmul literaturii noastre, ceea ce e adevărat doar într-un anume sens, în cel cronologic. Intrată în raza recunoaşterii într-un timp în care în poezia autohtonă se contura simbolismul, deci o formulă însoţită de un fior puternic al inovaţiei, Ţiganiada e o operă crepusculară. Compararea sa, care s-a făcut în mai multe rînduri, cu Don Quijote este una pertinentă. Capodopera lui Cervantes ne înfăţişează căderea petalelor cavalerismului, imaginea acelei inflorescenţe medievale care decade în caricatura celebrului hidalgo sublim-smintit de lectura cărţilor pline de isprăvile altei mentalităţi. Viziunea grandioasă, limbajul „înalt”, patetic modulat sunt compromise prin parodie. Dacă socotim că Budai-Deleanu a pus accentul pe agitaţia rizibilă a ţiganilor utilizînd figura lui Vlad Ţepeş şi a oştirii domnitorului drept un context oarecum convenţional, stilistic contrastant cu ridicolul acestora, avem cheia antieroică a unei antiepopei. Vana frămîntare a cetelor ţigăneşti de-a se organiza, de-a se înscrie pe direcţia unei finalităţi semnifică o degradare a conceptului de întemeiere. „Jucăreaua” lui Budai-Deleanu traduce scepticismul său adînc imprimat în barocul burlesc pe care-l montează. Tipologic, scriitorul nu consună cu timpul auroral în care lua naştere creaţia noastră literară, ci