Criza cărţii în 1924
Numărul din ianuarie la DACIEI LITERARE (apărută sub egida Muzeului Literaturii Române din Iaşi) ne oferă o plăcută surpriză: un interviu al lui Liviu Rebreanu din 1924, pe care editorul de-o viaţă al romancierului, neobositul Niculae Gheran, reproducîndul în volumul 16 din Opere, l-a redat şi aici, în paginile gazetei ieşene. Tema interviului? N-o să credeţi, dar ea este: criza cărţii! În 1924 Rebreanu deplîngea soarta cărţilor şi se arăta neîncrezător în privinţa viitorului literaturii, îngrijorarea împingîndu-l la formularea unor previziuni sumbre. Iată cum arată, în ochii lui Rebreanu, universul interbelic al cărţilor: „Imensa majoritate a românilor nu mai citeşte absolut nimic, afară de vreun ziar oarecare, după ce a scăpat de pe băncile şcolii. Şi şcoala n-avea menirea decît de a pregăti pentru viaţă. Lectura adevărată ar urma de-abia după şcoală. Fără de lectura aceasta ulterioară, şcoala rămîne stearpă. În alte ţări, unde setea de cultură e organică, statul nu mai are nevoie să-şi caute cititorii. Literatura nu înseamnă numaidecît romane sau poezii, ci cartea bine scrisă în general. Aiurea dezinteresul statului e înlocuit prin interesul cetăţeanului faţă de literatură. La noi statul ar trebui să înlocuiască, prin interesul său, dezinteresul cetăţeanului.”
Dacă Rebreanu ar fi ştiut unde se va ajunge astăzi, în epoca televiziunii şi a internetului, şi-ar fi retractat spusele şi ar fi declarat că, în 1924, cititorii trăiau într-un paradis livresc. Încă o dată se confirmă că viitorul e imprevizbil şi că, în privinţa prezentului, e mai bine să fim optimişti. Prezentul măcar îl ştim, viitorul, niciodată.
Dragostea de ţară
Într-un articol din ultimul număr al DILEMEI VECHI, Adrian Cioroianu vine cu o previziune macabră, dar, din nefericire, nu lipsită cu totul de temei, cum că în cinci a
