Ca multe texte clasice, şi Viaţa e vis al lui Calderón de la Barca e foarte puţin citit azi, încă şi mai rar jucat. Aşa că, înainte de a discuta spectacolul Teatrului Odeon, poate e util să amintesc, pe scurt, conflictul. Regele Basilio îşi închide într-un turn fiul, pe Segismundo, la a cărui naştere i se prezisese că va fi un rege sîngeros şi crud. Segismundo e crescut şi educat de nobilul Clotaldo, care, însă, nu-i spune nimic despre originea sa. Doar Rosaura, travestită în bărbat, moscovită, pătrunde în turn şi stă de vorbă cu el. Presat de nepoţii Astolfo, duce al Moscovei, şi Estrella să le lase moştenire regatul, Basilio pune la cale un experiment: îl adoarme pe Segismundo şi îl face să se trezească pe tron, urmînd să vadă cum se comportă. Dacă va fi crud, conform ursitei, îl va adormi şi închide din nou, iar el va crede că a visat. Segismundo se arată crud, ucide, o agresează pe Rosaura. Regele îl aruncă-n turn. Dar poporul a aflat deja taina şi nu acceptă înscăunarea lui Astolfo, domn străin. Forţează, deci, eliberarea lui Segismundo, care alege calea binelui: deşi îşi înfrînge în luptă tatăl, îl cruţă, schimbînd, astfel, cursul destinului. În plus, îl obligă pe Astolfo să o ia în căsătorie pe Rosaura, pe care o părăsise, el căsătorindu-se cu Estella. Dreptatea şi armonia sînt restabilite. Se mai poate monta, azi, textul acesta? Poate el interesa spectatorul?
Evident, Dragoş Galgoţiu, deloc interesat de „actualitate“, răspunde afirmativ şi îşi continuă, astfel, programul estetic început cu Portretul lui Dorian Gray şi ajuns, credeam, cu Epopeea lui Ghilgamesh, la împlinire. Acelaşi travaliu delicat asupra textului, aceeaşi strădanie de întrupare pe scenă a unor idei filozofice, aceeaşi combinaţie de manierism şi expresionism. Galgoţiu arată şi aici o parcă inepuizabilă invenţie plastică, ajutată de costumele minunate ale Doinei Levintza, ca