Hăinuţe noi pentru căţeluşul nostru scump. Să aibă şi el ceva nou de Crăciun, nu, scumpul mamii? Şampon. Mâncare – umedă şi uscată. Doar de la o anumită firmă. Şi jucării, să nu uit să cumpăr încă o minge. Auzi, poate ar trebui să mergem totuşi la veterinar, mi se pare foarte trist Bebe în ultimul timp. Cum stă el aşa, cu boticul pe labe, ceva nu e în regulă… Hai papă nişte cărniţă.

Trendul îngrijirii unui animal de companie a degenerat într-o manie şi în România. Dacă în urmă cu câţiva ani rădeam de americani şi ai lor dog shrinks, numărul pensiunilor şi al saloanelor de coafură pentru câini e în creştere şi în România. Frica de singurătate şi nevoia de a comunica le împinge mai ales pe femeile care trăiesc singure (dacă e să fim maliţioase, în general bătrânele) să-şi procure un Pufi, Bobi, Miki, asupra căruia să-şi verse afecţiunea nelimitată. Fie că e vorba de obişnuitul metis de printre blocuri sau rasele exorbitant de scumpe, câinele devine membru cu drepturi depline al familiei şi centrul universului pentru proprietar – şi îşi cere drepturile. Desigur, apar costuri noi, vizite la medic şi intervenţii chirurgicale, nevoia de a-i găsi un partener potrivit la împerechere, accesoriile tot mai originale şi în concordanţă cu personalitatea câinelui. Plimbat pe afară, spălat şi periat, socializat cu câinele, comunicat cu el. Totul pentru afecţiunea lui şi în spiritul ideii că animalele merită să fie tratate cu demnitate şi dragoste.

Impresia noastră, a celor din exterior, este că animalul este un tip de surogat. Un înlocuitor. O dependenţă care înlocuieşte o altă dependenţă. Un ceva care te ajută să treci peste singurătate şi nevoia de a comunica, fără a oferi în schimb ceva palpabil. Un mecanism care te ajută să te eliberezi de energie negativă, fără să-ţi dea replica. O fiinţă comodă din punctul de vedere al convieţuirii, cu care nu te cerţi,