Poftă de anihilare a celuilalt, organizare ideologică a furiei (eventual cu corolarul crimei), invidie, antipatie viscerală etc., ura este, privită atent, şi un atentat la libertatea celui pe care îl urăşti. Îl condamni, prin ură, la un statut din care nu mai are nici o ieşire. Orice face, orice spune, orice invocă, în apărarea sa, lasă ura neatinsă. Sau o amplifică. I se refuză tot, pînă şi căinţa (dacă a greşit), pînă şi iertarea. E, în eternitate, o sursă de afecte negative. Nu poate decît să greşească. Cu alte cuvinte, cel care are ghinionul să stîrnească ura cuiva este într-o situaţie de şah-mat. Nu-i rămîne decît să dispară. Pot da, mai ales din lumea politică, exemple multiple. Dacă guvernul urăşte opoziţia sau pe reprezentanţii ei, nimic din ceea ce vine ca propunere sau ca analiză critică, din partea opoziţiei, nu e luat în seamă. Opoziţia nu poate fi decît arbitrară, parşivă, avidă de putere, coruptă. La fel, dacă opoziţia urăşte guvernul, toate măsurile guvernului sînt socotite inepte şi vinovate: e grav dacă nu face arestări, dar şi dacă le face, e grav şi dacă ripostează demn Uniunii Europene şi dacă e prea acomodant, e grav şi dacă zice „hăis“ şi dacă zice „cea“. Ura nu lasă loc pentru dialog şi pentru construcţie; n-are decît filozofia suprimării celuilalt.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Îmi amintesc o împrejurare semnificativă de la începutul anilor ’90, cînd Ion Iliescu împărţise România în pro-iliescişti fanatici şi anti-iliescişti isterici. Cei care îl urau îi pîndeau fiecare gest, fiecare vorbă, pentru a înnegri portretul antipaticei sale derive. E drept, aveau de unde alege. La un moment dat, vechiul politician comunist a scăpat o vorbă despre faptul că e „liber-cugetător“. Tabăra urii a exultat: „Care va să zică şi-a dat arama pe faţă! Tot marxist a rămas! Am ajuns p
