Prea puţini cititori, în afara istoricilor literari, vor fi recunoscut în titlul însemnărilor mele cartea de interviuri cu scriitori contemporani ai lui Felix Aderca din 1929 de la Editura Naţională S. Ciornei.

Am un exemplar din prima ediţie, cu „măştile”, adică portretele desenate de Marcel Iancu, dedicat de autor lui Constantin Graur şi trecut prin biblioteca lui Virgil Ierunca, ale cărui sublinieri se pot observa din când în când. Nu peste mult timp, dacă aplecarea noilor generaţii către uitare va continua, nu-şi va mai aminti nimeni de niciunul dintre aceştia. Nici măcar de Aderca, scriitor novator la vremea lui, pe alocuri îndrăzneţ şi anticipator. S-a născut în 1891 (în martie vor fi 120 de ani) şi a murit în 1962 (în decembrie al celuilalt an vor fi 60). Cartea despre care vorbesc a vrut să fie exact ce o arată titlul. E una din puţinele care iau în seamă generaţia ca realitate istorică şi culturală. Nu e nici un manifest, precum „Itinerariu spiritual” al lui Mircea Eliade apărut în ziarul „Cuvântul” în 1927, nici o retrospectivă, precum aceea închinată aşa-numitei „generaţii pierdute”, de către Emil Manu, în Eseu despre generaţia războiului din 1978. Aderca ia în considerare o generaţie aflată în plină activitate, nu una incipientă sau una care şi-a încheiat destinul. E perspectiva cea mai delicată, fiindcă, dacă ne putem eventual închipui că un manifest va declanşa procesul constituirii unui spirit de generaţie, cum s-a întâmplat în cazul lui Eliade, sau dacă ştim cu destulă precizie care sunt contururile unei generaţii ieşite din scenă, n-avem nicio certitudine în privinţa aceleia din care facem noi înşine parte. Dificultatea este evidentă în cartea lui Aderca: Slavici şi Vinea, D. Nanu şi Ion Barbu, Ibrăileanu şi Blaga fac parte din generaţii diferite. De altfel, nici anul nu e nimerit, fiindcă, în 1928- 1929, când sunt luate marea majori