….și apoi s-a așezat sfârșită pe treapta mare de sus din fața Teatrului Național, și-a prins genunchii cu palmele și a coborât ușor capul sprijinindu-l cu fruntea de mâini. Cutia voluminoasă pe care o cărase tot drumul s-a rostogolit câteva trepte mai jos. Mi-a făcut semn s-o las să cadă. Să n-o ating. S-o las acolo. Cât mai departe…. Încurcată și fâstâcită m-am ghemuit lângă ea fără să întreb nimic. De altfel, nu aveam nicio întrebare inteligentă, nu-mi venea în cap decât obositorul și enervantul: Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? Mă uitam la cutia frumos ambalată de la picioarele noastre și câteva secunde m-am simțit precum Mowgli hipnotizat de șarpele Kaa. Nu-mi puteam lua ochii de la ea și nu mă puteam gândi la altceva. M-a trezit din visare suspinul ei adânc, venit din rărunchi, ca un nor mare și gri într-o zi de toamnă târzie. Norul acela prevestea multe rele… N-a fost prea darnică în explicații și adevărul e că nici eu n-am insistat. Eram cu mult depășită de situație și aș fi fost la fel de ridicolă ca toți cei care acum, fără să aibă propriul copil, îmi dau sfaturi cum să mi-i cresc pe-ai mei. Ce să-i spui unei fete care realizează brusc că iubitul cu care urmează să se mărite în mai puțin de două luni este un simplu trecător în viața ei. Că ea vrea mai mult. Mai mulți. Aș vrea să văd cum e și cu alt bărbat. Noi doi ne știm din liceu. Flory, cred că m-am plictisit de el și mi-e rușine să-i spun. Ce mă fac? Șiroaie de lacrimi i se scurgeau din ochi și-am văzut-o cum căuta frenetic crăpături în asfalt și găuri în trotuar pe unde să se ascundă. Mi-a povestit cum își schimonosea sufletul zi după zi din neputință, slăbiciune, teamă și rușinea de-a nu fi așa cum o cred ceilalți. Suferea, o durea fizic tot corpul, aluneca undeva într-un tobogan interior și pentru că nu spusese nimănui nimic își cenzurase trăirile încât se simțea teleghidată sau trasă de sfori. Ia