Stoperul de culoare povesteşte experienţa de 8 ani din Il Calcio, explică de ce rasismul apare în Italia doar pe stadioane şi în ce problemă apelează la Dumnezeu să-l ajute în România
Jucătorii străini care vin în România, indiferent că sînt africani, europeni, sud-americani sau asiatici, au ceva aparte. Sînt amabili, nu se încruntă cînd văd un aparat foto sau o cameră de televiziune, acceptă imediat un interviu. Marco Andre Zoro nu face notă discordantă. "Urc în cameră, fac un duş şi revin", spune, după care adaugă: "În ce limbă facem dialogul, franceză, engleză sau italiană? O să vorbesc din fiecare acolo unde nu ne înţelegem, OK". Îşi comandă un ceai turcesc, în care nu pune zahăr deloc, după care porneşte o discuţie despre viaţa, cariera, experienţele lui trecute, dar şi despre planurile pe care le are la Ştiinţa.
- Marco, de ce un jucător cu CV-ul tău a acceptat să vină în România?
- Din două motive. Primul: Craiova m-a solicitat, iar Benfica şi-a dat acordul. Al doilea: femeia pe care o am în casă la Lisabona şi care se ocupă de tot, de la curăţenie, la mîncare şi la îngrijitul copiilor, este româncă şi mi-a vorbit extraordinar despre ţara voastră, despre Craiova, despre tot. Ea m-a convins.
"În viaţă trebuie să accepţi şi un pas înapoi"
- OK, dar după ce stai 8 ani în Italia şi după alţi aproape 4 ani în Portugalia, dintre care doi la Benfica, nu e un pas înapoi?
- Ştii cum am gîndit? În viaţă, uneori, e bine să ştii să faci şi să accepţi să faci un pas înapoi pentru ca apoi să reuşeşti din nou să urci. Dacă la un moment dat te complaci că doar ai fost cineva, dar nu mai lupţi pentru aţi relansa cariera, atunci nu mai faci nimic. Cred şi sper ca Universitatea să fie "jump-ul" meu.
- Dar ce motivaţie mai ai?
- Motivaţia e că mai pot juca fotbal. Un jucător trebuie să se gînde
