Era o dimineata mohorata de toamna tarzie.
Valatuci de ninsoare si fum imi intrau in suflet. Mergeam fara chef, abia tarandu-mi picioarele. "A dat masina peste ea si se pare ca are un picior luxat!".
Trezita din amorteala, m-am apropiat de mogaldeata speriata si atunci doi ochi inlacrimati mi-au cerut, parca, ajutor. Parea ca toata suferinta lumii isi gasise lacas in trupul firav.
Am mangaiat-o si, cu toata suferinta, m-a urmat schiopatand. Colegii au primit-o, care cu rezerva, care cu bucurie si, incet-incet, a devenit mascota tuturor: Negruta cea alintata si rasfatata. In ochi avea umilinta pe care ti-o da bunul simt.
Treptat, anii au trecut si ghemotocul firav de blana s-a transformat intr-un frumos exemplar maidanez. Umplea curtea cu latraturi vesele si nu era om care sa treaca pe langa ea sa nu se opreasca si sa nu o mangaie cu drag. In semn de mare pretuire, Negruta ii rasplatea cu temenele si reverente. Nu stia ce inseamna "a musca", in schimb, stia ce inseamna sa iubesti neconditionat.
...Si a mai trecut ceva vreme si in viata Negrutei a aparut o zana cu ochi albastri si sufletul deschis; era noua noastra colega de serviciu. Imediat, intre ele s-a infiripat o prietenie atat de puternica, incat se intelegeau din priviri. Este greu de imaginat cum un om si un necuvantator pot fi atat de atasati incat sa-si simta trairile si sa isi fie alaturi pentru a se ajuta. Poate de aceea suferinta Negrutei a fost fara margini atunci cand noua colega a aflat ca are o boala incurabila. Uneori, aveam impresia ca animalul suferea mai mult decat colega noastra. In ochii ei, de multe ori am vazut sclipind lacrimi si, muta, isi consuma durerea. Ore in sir zacea, din cand in cand scotea cate un scancet, cate un oftat, si se uita trista la geamul salonului in care zana ei suferea. A sosit si ziua cand inevitabilul s-a produs. Negruta a suferit in tac
