Românii au avut mereu o teamă ancestrală faţă de vameşi. Fie c-au fost ei pământeni, fie că sunt scrijeliţi cu chipuri apocaliptice pe pereţii albaştri ai bisericilor. De aceea am căutat mereu să ne cumpărăm trecerea.

Bogaţii veacurilor trecute, mai ales cele din evul întunecat, îşi făcuseră un obicei. Prost. Cum în ţărişoarele române nu aveau o mănăstire sau biserică pe măsură, îşi purtau caii spre Muntele Athos sau spre Ţara Sfântă. Aici aduceau cotă parte din bogăţiile stoarse din palmele şi genunchii moldovenilor sau muntenilor.

Au ajuns până acolo încât, neamaiavând galbeni, au donat pământurile. Aşa că, la mijlocul secolului XIX, mai bine de o şeptime din terenurile arabile aparţineau unor călugări şi mănăstiri din Orient. Toate date drept şpagă „vameşilor" care şi-au arogat poziţia de păzitori ai graniţelor „lumii de dincolo".

Noroc de secularizarea bunurilor mănăstireşti făcută de Cuza, care a mai reparat din nebunia înaintaşilor. Şi astăzi, aşa cum mărturiseşte istoricul Neagu Djuvara, egumenii de la muntele Athos mai speră că-şi vor recupera pământurile „furate" de domnitorul român. Ceea ce dovedeşte că vameşii au o memorie foarte bună şi nu uită niciodată.

Peste ţară au trecut de atunci multe lumini şi umbre. Bisericile şi mănăstirile, cel puţin cele din România, au primit înapoi darul de vamă. Iar în ultimii ani, au vămuit cu vârf şi îndesat pentru toată jumătatea de secol comunistă, în care au fost îngrămădite la peretele societăţii. Şi setea „vameşilor" a fost cu atât mai mare. Nu trebuie decât să intraţi prin lăcaşurile din ţară să vedeţi numele, uneori chiar chipurile pictate pe pereţi, ale românilor cu bani din zilele noastre. Căci teama de moarte e la fel ca şi-n Evul Mediu. Iar gândirea, după cum se vede, tot pe acolo este. Biserica a adunat din donaţii mii de hectare de teren, iar locul cuferelor cu galbeni a fost luat de co