17 august 1986, Păltiniş

A.P. mă aşteaptă să vorbim. E supărat. La fotbal, mă ambiţionez să câştig, chiar dacă ajung să-l scot din sărite, nu prin joc, ci prin comentarii. Mă aşteaptă, stând întins în pat. Zâmbeşte, să înţeleg că totul e sau poate fi bine. Îmi şi precizează: „Te iert”. Îi place să ierte, să-i fie milă, să controleze situaţia, dar nu admite să fie el însuşi subiect de iertare, de milă şi de control pentru altcineva. Jucăm şah. E ultima zi la Păltiniş şi îmi propun să îi iau măcar o partidă, din cinci, câte stabilim să jucăm. Pierd primele patru jocuri, dar pe ultimul reuşesc să-l iau. Ne grăbim, pentru că, înainte să plecăm spre Sibiu, A.P. a decis în ultimul moment că mai avem de urcat, pentru câteva minute, la cabană, la Constantin Noica, să-i lăsăm zece sticle cu vin alb.

Ciudat, maşina e plină de noroi, deşi am spălat-o aseară, când am pus bagajele. şi pe portiere, şi pe portbagaj, şi pe capotă sunt urme de labe de câine. Nu ne explicăm de ce s-au urcat câinii gazdei pe Dacia noastră. Stăpânul câinelui, un sas cu fizionomie dură, de om al muntelui, ne răspunde crispat: „Noaptea, câinii e liberi, e după mistreţi, le dăm drumul”. Încercăm să pornim. Nu merg luminile de la bord. Chemăm un vecin, care reface circuitul smuls din cuplă. E straniu, pentru că aseară, când am parcat maşina şi am încărcat-o, toate funcţionau şi de atunci cheia a stat numai la mine în buzunar. A.P. urcă la volan, iar eu aşez în spate, pe banchetă, vinul pentru domnul Noica şi cărţile. O luăm pe şosea, în sus, spre centrul Păltinişului. Nu merge nici kilometrajul! Încercăm să oprim la restaurant, unde Ion Haşigan plecase puţin mai devreme, să cumpere lapte şi să ne aştepte în faţă. A.P. apasă degeaba pe frână. Pedala se duce până în podea, dar maşina merge în continuare. Cu frână de motor şi cu ajutorul pantei pe care o urcăm, reuşim să oprim. Motorul rămâne f