Deşi s-a stins prematur şi a lăsat în urmă doar trei volume, Cristian Popescu este unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani. Poetul trăia la maximă intensitate sentimentul propriei dispariţii, iar textele lui sunt cea mai pregnantă şi coerentă reprezentare poetică a morţii din lirica românească.

Astăzi, dacă vorbeşti de Cristian Popescu, lumea crede că te referi la primarul acela care se mândreşte cu porecla Piedone. Puţini îşi mai amintesc de extraordinarul poet cu acest nume, care ne-a părăsit în 1995, la numai 36 de ani. Încă de când trăia, era considerat liderul incontestabil al „generaţiei ’90”, iar stilul cu totul novator al poemelor lui a influenţat hotărâtor şi poezia colegilor lui de generaţie, şi pe cea a mai tinerilor scriitori. Interesant este că poetul s-a născut la 1 iunie, dată la care-şi serbează ziua şi liderul „generaţiei ’80”, Mircea Cărtărescu. Opera lui Cristian Popescu reprezintă un punct important în istoria literaturii, deşi cuprinde numai trei volume publicate. De fapt, două şi jumătate, pentru că primul, intitulat „Familia Popescu” (1987), era mai degrabă o broşură-supliment, cu copertă de hârtie de ziar, a revistei „Convingeri comuniste”. Debutulpropriu-zis în volum a fost un an mai târziu, „Cuvânt înainte” (Editura Cartea Românească), dar, pentru că acesta a fost periat de către

cenzură, poetul a declarat că adevăratul său debut a fost „Arta Popescu”, carte apărută după Revoluţie, în 1994. Cristian Popescu a avut o existenţă zbuciumată, aflată sub spectrul unei necruţătoare boli de nervi - schizofrenia.Cu toate acestea, el a încercat să se integreze social, să aibă un job ca toţi ceilalţi. În vremea lui Ceauşescu, a fost portar de noapte. După Revoluţie, Laurenţiu Ulici i-a dat să facă suplimentul revistei „Luceafărul”, intitulat „Nouăzeci”, iar Cristian Tudor Popescu l-a angajat la ziarul pe care tocmai îl citiţi, „A