„Va fi ori dragoste la prima vedere, ori respingere din prima clipă.” E replica pe care, sub o formă sau foarte puţin alta, am auzit-o mai des decât „Bună ziua” din clipa în care am aflat că plec în India pentru o săptămână. Am pornit la drum mai îngrijorată decât dacă aş fi ştiut că mă duc să-mi întâlnesc potenţialul viitor soţ dintr-o căsătorie aranjată. După două zile eram deja alarmată: nici nu voiam să mă fac una cu pământul în care s-a săpat fundaţia Taj Mahalului, nici nu imploram să fiu trimisă la Bucureşti cu primul avion. A nu avea nici o chimie cu India era un gând cât se poate de dezamăgitor. Iar a nu avea vorbele la mine când eram întrebată cum mi se pare era de-a dreptul înspăimântător.
Se întinde pe o suprafaţă de aproape 3,6 milioane de kilometri pătraţi. Durează însă şapte ore să parcurgi pe şosea un traseu de 200 de kilometri.
Exportă creiere valoroase unor companii ca Microsoft ori IBM sau unei agenţii guvernamentale ca NASA. Totuşi, 60% din populaţie este analfabetă.
Înregistrează de la an la an o creştere economică ameţitoare, mai ales în vremuri când state europene se bucură pentru un milimetru peste zero la capitolul „PIB”. Cu toate acestea, aproape 40% din populaţie trăieşte sub limita sărăciei.
Oferă patrimoniului cultural mondial monumente impresionante ridicate în memoria unor morţi celebri. Din păcate, nu le poate oferi viilor de azi şi de mâine un adăpost mai bun decât îngrămădeala de prelate şi cartoane sub care se află metrul pătrat de trotuar căruia mulţi îi spun „acasă”.
Statisticile şi munca de documentare nu te ajută să-ţi imaginezi şi, poate, nici să înţelegi India. Iar contrastele din uriaşa ţară dau o senzaţie de vertij. O senzaţie despre care vrei să vorbeşti, dar pentru care nu găseşti cuvinte. La fel cum e posibil să n-ai cuvintele la tine când eşti întrebat de cei de-acasă cum îţi e
