* Cand ajungi sus, pe platourile Apusenilor dinspre Bihor, ti se taie respiratia. E ca si cum Dumnezeu ar fi risipit acolo, deasupra pamantului, toata frumusetea lumii. Dar nu este adevarat. Daca te afunzi in adancurile pesterilor din zona, vei vedea ca Cel de Sus a dosit acolo inca pe atata frumusete. Minuni unice, pe care o mana de oameni de isprava, in frunte cu speologul Viorel Lascu, se straduiesc sa le scoata la lumina *
Ancheta
"Da' voi, ce Dumniezau' vost' cautati aici? Ha?", i-a-ntrebat, varandu-le in ochi faza mare a lanternei. "Mergem in pestera, la Sura Mare. Tocmai ce-am ajuns cu trenul de la Ohaba", ii raspund cei doi tineri. Militianul isi da chipiul pe spate si incepe sa-si scarpine vartos chica din frunte. Nu-i slabeste cu lanterna, pe care o muta, ca la interogatoriu, cand pe fata unuia, cand pe fata altuia. "Voi va bateti joc de mine, ma? Pa voi va manca ptielea! Ce sa cautati voi, ma, in pestera, pa bezna asta? Ha?". "Stiti, tovarasu' sef de post, in pestera e bezna si ziua, si noaptea...". Viorel Lascu, tanarul speolog de atunci, se prapadeste de ras, reamintindu-si replica din anii '80. "A ramas interzis saracu'. Acolo l-am lasat, in drum, scarpinandu-se in freza, si noi ne-am vazut de pestera noastra!".
Rosia, ultimul sat pana la Dumnezeu
Viorel e o gazda perfecta. Face totul cu atata discretie si cu atata naturalete, de parca ar fi prieten de-o viata cu cei care ii trec pragul. Vine, se pune langa tine, iti zice o poveste sau o poanta si, pana iti revii din ras, el e deja in capatul celalalt al mesei, turnand in paharel unui alt oaspete. E omniprezent si invaluie cu o aura tonica intreaga atmosfera. La Rosia e lumea lui. In catunul Runcu, in varful muntelui, bantuit inca de descantecele batranilor care au continuat traditia magica a locului vreme de mii de ani, Viorel Lascu si-a luat un pic de paman
