Spre deosebire de sirianul Hafez Assad, care a făcut astfel încât fiul său să-i urmeze în postul de preşedinte al ţării şi acest lucru să dureze, egipteanul Hosni Mubarak, care ar fi intenţionat şi el ca odrasla sa, Gamal, 47 de ani, să preia ştafeta după modelul promovat la Damasc şi să devină şef al statului, a ratat acest proiect. Mai întâi, la jumătatea celor 18 zile de demonstraţii, fie sfătuit din afară, fie din proprie iniţiativă, longevivul „rais" egiptean a anunţat că nu va mai candida la propria sa succesiune, iar fiul său nu are de gând să vizeze postul de preşedinte al ţării. A fost o primă manevră prin care Mubarak a vrut să mai salveze ce se putea salva şi să rămână astfel la conducerea ţării până la scrutinul prezidenţial din septembrie. La rândul său, de bunăvoie ori nu, şi Gamal şi-a dat demisia din postul de conducere pe care îl deţinea în formaţiunea politică a tatălui său - Partidul Naţional Democrat - şi care i-ar fi facilitat accesul la postul de preşedinte. Între timp însă, datorită presiunii uriaşe a unor factori interni şi, mai ales, externi, Hosni Mubarak a predat puterea armatei şi s-a retras la Sharm el Sheikh. Totuşi, mulţi analişti n-au scăpat prilejul şi au readus în actualitate cazul dinastiilor prezidenţiale republicane, comentând, totodată, implicaţiile unui atare eveniment. Sigur, aceste cazuri calchiază monarhiile constituţionale, iar în lumea arabă chiar s-au consemnat relativ recent asemenea situaţii. Mă gândesc la regele Hussein al Iordaniei, căruia, după moarte (7 februarie 1999), i-a urmat imediat pe tron fiul său, Abdullah II, şi la regele Hassan al Marocului, decedat la 23 iulie 1999, fiul său, Mohammed, luându-i locul pe tron.

Primul caz al unei republici prezidenţiale din Orientul Mijlociu este, cum spuneam, al Siriei, al cărei preşedinte, Hafez Assad, a decedat în urmă cu 11 ani, după aproape trei decenii de put