Ioan Lucaci (82 de ani, foto, în centru), unul dintre puţiniisupravieţuitori ai marii echipe ICO Oradea - campioană atât înRomânia, în 1949, cât şi în Ungaria, în 1944, când Transilvania deNord fusese anexată la Ungaria -, îşi aduce aminte cum stăteaulucrurile în fotbalul românesc în anii din preajma celui de-alDoilea Război Mondial.
"Nu existau meciuri aranjate, nici n-aveam în vocabularaşa ceva. Chiar dacă aveam prieteni în echipele adverse, iaracestea aveau nevoie de puncte, în meci uitam de prietenii şi voiamsă câştigăm. Nu conta că poate nu mai aveam ce să facem cu punctelealea, dar nici nu concepeam să nu jucăm corect. Adevărul este căeram şi buni, în minutul 30 aveam deja un gol sau două avantaj, nune puteam preta la aşa ceva. În schimb, pot spune că eram mai mereudezavantajaţi de arbitraje atunci când jucam împotriva formaţiilordin Bucureşti! Indiferent din ce oraş era arbitrul, când jucam cuJuventus, Ciocanul, CFR sau Unirea Tricolor, acesta trăgea cuadversarii!".
Casetă- Ripensia, coşmarul clujenilor
Timişorenii au fost, la începutul anilor 30, coşmarul celor dela "U". Statisticile şi cronicarii susţin că ardelenii au avutatunci cea mai bună generaţie din istorie. "Şepcile roşii" îialiniau pe portarul Sepci, fundaşul Sfera, mijlocaşul David,atacanţii Ploeşteanu şi Sepi II, dar erau un club sărac şi, pedeasupra, au avut ghinionul de a se intersecta cu o altă generaţieformidabilă, cea a bănăţenilor de la Ripensia. Practic, în aceiani, Ripensia şi "U" şi-au disputat supremaţia, câştig de cauzăavând bănăţenii: 5-3 şi 0-0 în 1933, în finala primului campionatdivizionar, apoi 5-0 în 1934, în finala primei ediţii a CupeiRomâniei. Ultimele bătălii ale celor două mari echipe, înainte cavedetele celor de la "U" să plece la cluburile cu bani, au avut locîn toamna lui 1934: 2-1 pentru Ripensia, în optimile Cupei, laTimişoara, şi 1-0 pentru clujeni,
