Să ne înţelegem bine: în Egipt a avut loc o revoltă populară, nu o revoluţie islamică. Din păcate sunt destui care nu pot sau nu au interesul să vadă asta. Că premierul Netanyahu compară orbeşte Egiptul cu Iranul e explicabil: Israelul se teme că a pierdut în Egipt un aliat de nădejde în ofensiva sa împotriva Iranului. Dar faptul că ideea o ventilează New York Times, prin vocea influentului publicist Yossi Klein Halevi, aruncă paralela Cairo-Teheran în cel mai negru ridicol. Ce spunea Halevi săptămâna trecută: "E o chestiune de timp până când adevărata formaţiune de opoziţie din Egipt, islamiştii Fraţi Musulmani, va prelua puterea. Teama Israelului este că Egiptul va merge pe calea Iranului sau Turciei, cu islamiştii preluând controlul prin violenţă sau gradual". Întâi că pe calea Iranului şiit nu pot păşi sunniţii. Revoluţia din februarie 1979, condusă de ayatollahul Khomeini de la Paris şi coordonată de mullahi, are legătură cu evenimentele din Piaţa Tahrir doar în măsura în care şi una, şi celelalte s-au petrecut în luna februarie. Cât priveşte Turcia, un stat secular - care, e drept, are un partid islamic la guvernare - unde nu dă Allah ca Egiptul s-o ia pe calea Turciei... (În treacăt fie spus, sub efectul dominoului declanşat de plecarea lui Moubarak, nici ayatollahul Khamenei nu se simte prea bine: pentru săptămâna care urmează, opoziţia coordonată de Moussavi anunţă mitinguri de protest).

Repet, de două săptămâni: Fraţii Musulmani din Egipt nu sunt terorişti. Ceea ce nu se poate spune despre rudele lor, Fraţii Musulmani din Yemen, de pildă. Stând de zeci de ani în umbră, apar mai numeroşi şi mai ameninţători decât sunt în realitate. Fiind opozanţii tradiţionali ai lui Moubarak şi fiind bine structuraţi (dar nu ca o organizaţie clericală), vor participa la viitoarele alegeri cu şanse serioase. Tinerii, muncitorii, intelectualii, bărbaţii şi femeile,