Cornel Nistorescu e, indiscutabil, cel mai bogat ziarist român în viaţă.

Publicate abia după 1989, „Însemnările politice" ale lui Armand Călinescu sunt, pentru orice iscoditor al epocii interbelice, un document de nepreţuit. Pentru audienţa din 24 mai 1938 (aşa se chemau reuniunile de lucru ale lui Carol al II-lea cu supuşii săi, membrii Guvernului), Armand Călinescu, ministru de Interne, dar şi răspunzător de presă, îşi notează, plecând de la atacurile împotriva Dictaturii regale: „Calmarea Şeicaru. Dat bani. Ce mi-a spus Tătărescu în această privinţă". Pamfil Şeicaru era director şi proprietar al ziarului „Curentul". Numeroase mărturii din epocă explică averea colosală dobândită de jurnalist prin practicarea şantajului ordinar. Însemnările lui Armand Călinescu din 24 mai 1938 confirmă că la cel mai înalt nivel al politicii momentului năravul lui Şeicaru era cunoscut şi, mai ales, acceptat. În anii interbelici, Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu (director şi proprietar al „Universului") întruchipează o categorie aparte de oameni de presă: cea de jurnalişti - moguli. Imaginea lăsată de Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale, cea de gazetar care trudeşte la patronul ziarului pentru o bucată de pâine, e înlocuită de imaginea gazetarului-patron, care-i pune pe alţi jurnalişti să trudească la ziarului lui pentru o bucată de pâine. Ca şi azi, în anii interbelici nu se câştiga urieşeşte din investiţia în presă.

Îmbogăţirile unor jurnalişti precum Pamfil Şeicaru îşi aveau rădăcina în folosirea trusturilor de presă pe care le posedau pentru a obţine sume colosale din şantajarea politicienilor, demnitarilor şi oamenilor de afaceri. Mecanismul era simplu. Plătind ziarului „Curentul", şantajatul sporea automat profitul obţinut de Pamfil Şeicaru în calitate de proprietar.

Perioada de după decembrie 1989 cunoaşte şi ea fenomenul ziariştilor îmbogăţiţi peste noapte. Spr