Pentru a explica succesul neaşteptat al "primăverii arabe" care a înlăturat deja doi lideri autoritari în doar o lună - mai întâi în Tunisia, mai apoi în Egipt -, unii comentatori recurg deja la teoria conspiraţiei. După ce explicaţiile reducţionist-psihologiste - care pun accentul pe stările psihologice, de tipul "setei de libertate" sau "sărbătoririi libertăţii la Cairo", au fost epuizate, a venit, destul de repede, rândul conspiraţiei. Şi, ca de obicei, teoria conspiraţiei vine să explice ceea ce nu poate fi explicat simplu. Cum, într-o lume dominată de neoconservatorism, dictatura este percepută ca un mod de guvernare simplu şi eficace, iar "revoluţia" ca o manifestare politică complexă, elaborată şi inaccesibilă mulţimilor, cum popoarele sunt privite ca simple mase de manevră, iar democraţia este considerată un simplu regim politic între altele, şi nu o stare de spirit socială, teoria conspiraţiei poate oferi un fel de explicaţie care să satisfacă curiozitatea celor ce vor să înţeleagă ceva din ce se întâmplă. Dar nu adevărul! Însă, cine are nevoie de adevăr?
Însă, dincolo de stereotipurile la modă, Barack Obama a sesizat, chiar la începutul discursului său de după "fuga din Egipt" esenţialul: "Oamenii din Egipt, au vorbit, vocea lor s-a auzit, iar Egiptul nu va mai fi niciodată la fel". Deşi nu este exclus ca unele forţe obscure să fi fost prezente şi în Tunisia sau Egipt, acestea nu puteau mobiliza sute de mii de oameni dacă nu ar fi existat o nemulţumire imensă. Ori, tinerii tunisieni sau egipteni, ca şi cei yemeniţi, algerieni sau marocani care se pregătesc să repete experienţa, cum viitorul lor era nesigur, nu aveau prea mult de pierdut! Cei care au fost actorii din stradă ai schimbărilor aveau toate motivele să provoace căderea dictaturilor din ţările lor. Fără o ideologie clară nu aveau cum să reuşească altceva decât un succes parţial, căci personal
